Când Divinitatea a suflat graiul vieții în suflet, un imbold sacru a pus la încercare ființa umană să se joace de-a teatrul cu sfoara libertății. O singură regulă avea de respectat, și anume să nu fure, nici în glumă și nici involuntar, sfoara aproapelui, deoarece va condamna eul ambelor persoane. Astfel, incadescența din trup a luat naștere arzător, cu patos, iar ființa și-a dat frâul liber de a gândi ca și un tot unitar, ce creiona balanța rațiunii și-a dragostei. Nu mult timp această mentalitate avea să-și ducă traiul, pentru că ființa întâmpina o mare povară în a fi individualizată. Așa că s-a întocmit psihologia adelriană, ce promova relațiile interpersonale, un fel de hrană sufletească ce-i va stârni ființei apetitul pentru cunoașterea celui de-aproape.