”Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de progres și grăbită de a-și lepăda veștmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei.

”Spre deosebire de toți ceilalți poeți însemnați ai literaturii române, de pe la 1900 încoace Eminescu nu captează exclusiv un segment (sau unele segmente) de public, ci toată suflarea cititoare. Oricând se poate opta între Blaga și Arghezi, între Bacovia și Ion Barbu, între Nichita Stănescu și Marin Sorescu, între Mircea Cărtărescu și Ion Mureșan, să zicem, dar sfera atracției eminesciene cuprinde toate categoriile sociale.

”La prima vedere, totul pare a-l situa pe Eminescu pe malul celălalt față de noi, fără nicio punte, fără nicio speranță de a reface pe de-a-ntregul legătura făpturii și destinului său cu ceea ce se numea cândva ”ființa națională”, scrie despre Eminescu, Dan C. Mihăilescu.