
Miercurea Mare
Ultima Liturghie de pocăința din Miercurea cea mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umpe de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.
Miercurea cea mare este întunecată de târgul Iudei și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul.
Miercuri, după intrarea Domnului în Ierusalim, arhiereii și bătrânii poporului iudeu s-au adunat laolaltă și s-au sfătuit să-L omoare pe Iisus, dar nu știau unde să-l caute ca să-L prindă. Atunci au găsit pe Iuda, unul dintre Apostolii lui Iisus, care era un om lacom și rău. Amăgindu-l, i-au plătiti treizeci de arginți, iar el, luând banii, le-a vândut pe învățătorul său.
Pentru fapta cea atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare.
( ”Ușile pocăinței” – Protosinghel Petroniu Tănase)