
ALEXANDRU IOAN CUZA – DOMNUL UNIRII DE LA 24 IANUARIE 1859
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I) s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad, fiind fiul lui Ioan Cuza și al Sultanei, născută Cozadini. Tatăl său, a fost fiu de căminar şi la rândul său, a ocupat diverse funcţii: spătar şi ispravnic de Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie. A stăpânit moșii la Barboși, Deleni și Bujorul. Mama sa Sultana, născută Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol. Viitorul domnitor a avut un frate, Dimitrie, mort în urma unui accident de călărie în 1850 şi o soră, Sultana, viitoare soţie a lui Mihai Jora, prefect de Roman în timpul domniei cumnatului său.
Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la moşia tatălui său de la Barboşi, apoi a învăţat în pensionul francez Sachetti din Galaţi şi la Iaşi la pensionul deschis de francezul Victor Cuenim, unul dintre ofiţerii rămaşi pe meleagurile moldoveneşti din armata condusă de Napoleon în campania împotriva Rusiei. Printre colegii de învăţătură s-au numărat Eugen Alcaz, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, care-i vor deveni sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. În 1834 Al.I. Cuza pleacă la Paris, ca mai toţi tinerii cu stare din acea vreme, să-şi completeze studiile şi obţine diploma de bacalaureat în litere la Sorbona în 1835. Se înscrie la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăţi. Atras de economie va deveni membru al Societăţii economiştilor din Paris.
În septembrie 1837 revine în ţară şi se înrolează cadet, pregătindu-se pentru cariera de ofiţer, dar, la scurt timp obţine o dispensă pentru a-şi continua studiile la Paris, unde rămâne aproape doi ani.
La începutul anului 1840, Cuza demisionează din armată şi ocupă funcţii importante în administraţie şi justiţie. În 1842, la numai 22 de ani, deţine funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, călcând pe urmele tatălui său, care, la vârsta de 23 de ani, fusese ispravnic în acelaşi ţinut. În această funcţie se dovedeşte a fi un funcţionar competent şi corect, urmărind cu perseverenţă respectarea legilor indiferent de starea socială a celor în cauză şi pretinzând acelaşi lucru şi de la cei aflaţi în subordinea sa. La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Ecaterinei născută Sturdza, boieri cu moşie la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, unde Elena şi-a petrecut anii copilăriei. Elena (1825-1909), femeie înzestrată cu multe calităţi, i-a fost tot timpul o soţie devotată şi iubitoare, rămasă credincioasă amintirii soţului ei şi după moartea acestuia.
În timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, susţinător al Unirii, Cuza este ridicat la rangul de vornic, reluându-şi activitatea mai întâi în magistratură şi apoi în administraţie, ocupând succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab de Galaţi.
La 5 ianuarie 1859, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie, la Bucureşti, tot el este ales domn al Țării Românești. Alegerea sa pe tronul Moldovei este considerată ca o victorie a ideilor unioniste şi democratice, începutul unei noi epoci, de dreptate şi progres, de renaştere a naţiunii române. Reliefând întreaga semnificaţie şi importanţa actului naţional realizat, Mihail Kogălniceanu, în discursul adresat domnitorului imediat după alegere, arată că prin înălţarea lui Cuza ,,pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!” Victoria repurtată în Moldova îi stimulează pe reprezentanţii aripei radicale a Partidei naţionale din Muntenia, determinându-i să reflecteze serios la soluţia dublei alegeri ca o posibilă cale de a se ajunge la Unire. Astfel, Cuza rămâne pentru totdeauna cel dintâi domn al Ţărilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezintă un mare merit pentru tânărul militar de carieră, pe care mulţi l-au subestimat la început, dar care s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat, vizionar, executant remarcabil al unor proiecte şi vise seculare ale românilor. El nu a fost numit, ci ales în unanimitate în ambele ţări. Contemporanii îl descriu pe noul domnitor, în termenii cei mai măgulitori: “Domnitorul – scrie consulul general al Belgiei la Bucureşti, Jacques Poumay, după alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească – în vârstă de doar 38 de ani, este înalt, zvelt, blond, cu privire pătrunzătoare; distins în manierele sale, el posedă un fel de a fi original, plăcut şi serios în acelaşi timp. Este un soldat magnific, purtând cu graţie uniforma; vorbeşte italiana şi franceza cu 8 multă acurateţe. Om al ordinei, energic, a făcut asupra tuturor o excelentă impresie… Prinţul Cuza este un bărbat cum nu există altul în Principate, care vrea fericirea ţării sale. Hotărât, fără exaltare însă, modest şi dezinteresat, chibzuieşte cu înţelepciune… Toată lumea este de acord asupra calităţilor eminente cu care este înzestrat noul domnitor”.
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) etc, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională. De la începutul domniei s-a preocupat intens de problemele pompierilor militari. Domnia lui Cuza are o importanță deosebită pentru istoria pompierilor. Pe vremea acestuia la 24 mai 1860, acesta a promulgat Legea pentru recompensarea ostașilor participanți la Bătălia din „Dealul Spirii” prin care a fost acordată câte o medalie de bronz cu inscripția „Pro Virtute Militari” tuturor ostașilor ce au luat parte la acel eveniment.
Unirea celor două Principate reprezintă unul dintre momentele cele mai importante din istoria României, ca o încununare a unei lupte îndelungate, un pas decisiv în procesul de formare a statului naţional unitar, creând un cadru corespunzător pentru dezvoltarea modernă, pe plan economic, social, politic, cultural, pentru afirmarea naţiunii; reprezintă o nouă treaptă spre independenţă.