Moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza
La 12 mai 1873, Al. Ioan Cuza, sosea la Heidelberg, în Germania și se caza la Hotelul Europa. Starea sănătății sale nu era prea bună, răcise în timpul drumului, venind de la Florența. S-a produs însă, brusc, o boală de inimă, care i-au surprins până și pe cei mai experimentați medici. În data de 15 mai 1873, stil nou, la 1.30. noaptea, inima sa a încetat să mai bată. Dacă nefericitul deznodământ s-ar fi produs în ţară, şi nu peste hotare, după şapte ani de exil, cu siguranţă că ştirea nu ar fi provocat atmosfera apăsătoare instalată, odată ce presa şi Monitorul Oficial confirmau decesul, două, respectiv trei zile mai târziu.
Trupul domnitorului a fost adus la Ruginoasa, jud. Iași. De-a lungul liniei ferate, de la intrarea în țară, s-au strâns zeci de mii de țărani, dorind să-l mai vadă o dată pe cel care le dăduse pământ, făcându-i să se simtă oameni liberi și cetățeni. Când trenul mortuar s-a oprit în gara de la Ruginoasa, sicriul de metal, împodobit cu ghirlande și lumânări aprinse, a fost coborât din vagon de șase țărani, care așezându-l pe o năsălie neagră, l-au purtat în biserică, alături fiindu-i Doamna Elena Cuza înconjurată de familie și de cei doi iluștri C. Negri și V. Alecsandri. Trebuie adăugat că pe toată linia de la Pașcani până la Ruginoasa, cantoanele aveau steaguri negre, iar gara locală era îmbrăcată toată în doliu. La cele patru colțuri ale catafalcului, au făcut de strajă, doi țărani și doi ostași. După slujba înmormântării (29 mai 1873) oficiată de un numeros sobor de preoți, Mihail Kogălniceanu, a rostit câteva cuvinte de despărțire, arătând că Al. Ioan Cuza, a simbolizat ,,renașterea României’’ și ,,conștiința națională’’, că și-a ținut întotdeauna cuvântul, că ,,era gata a-și sacrifica tronul, persoana sa, numai să-și apere țara de orice pericol’’.Credinciosul său sfetnic a afirmat că ,,nu greșealele lui l-au răsturnat’’ pe Cuza, ,, ci faptele lui cele mari’’.Aceste fapte mari ,,sunt nepieritoare’’; ele ,,opresc chiar moartea’’.
Existau, într-adevăr, indicii care justifica ideea că cei de la putere tratau decesul fostului şef de stat doar ca ştire de presă, ca fapt divers. Când informaţia despre moartea lui Cuza a fost publicată în ziarul „Românul“ în ziua de 5 mai, sensibilizând întreaga ţară, bucureştenii s-au arătat iritaţi de fastul cu care Carol întâmpina un oaspete neoficial, marele duce moştenitor al ducatului de Saxa Weimar. Primirea acestuia se făcuse cu muzică, chiar în palatul unde locuise Cuza, într-un moment când comportamentul sobru era mai indicat. S-a mai adăugat ulterior, anunţul mult prea sec din Monitorul Oficial, apoi hotărârea guvernului (din care cel puţin trei membri, N. Kreţulescu, generalul I. Em. Florescu şi C. Tell fuseseră colaboratori ai lui Cuza) de a nu declara doliu naţional şi de a nu organiza funeralii de aceeaşi anvergură. Istoriografia perioadei comuniste a subliniat din răsputeri aceste lucruri, pentru a face antiteza dintre imaginea bună a domnului pământean şi reaua credinţă a ,,neamțului’’. De exemplu, s-a spus că trupele de dorobanţi aveau misiunea să supravegheze gările, pentru a împiedica manifestările de simpatie faţă de fostul principe. Din binecunoscutele „Memorii“ redactate de un „martor ocular“ reiese clar că domnitorul în exercițiu nu se simţea cu conştiinţa încărcată: „… la moşia Ruginoasa, nu departe de Iaşi, se face înmormântarea prinţului Cuza, cu toate onorurile militare şi altele; din ordin de sus, ministrul de război şi doi aghiotanţi princiari au luat parte la ceremonia funebră, iar prinţul Carol a trimis prinţesei Cuza condoleanţele sale într-o scrisoare scrisă de mâna sa. Guvernanţii s-au implicat, atât cât să aibă un oarecare control asupra festivităţilor, să le anuleze tenta „de opoziţie“, adevărata amploare dată evenimentului constituind meritul unui organism neoficial, Comitetul Naţional ,format cu acel prilej.
Credincios poporului, Cuza ar fi dorit să se întoarcă în ţară în calitate de „simplu cetăţean”, dar a fost refuzat, murind departe de cei care-l înălţaseră ca domn, cu gândul mereu la soarta lor,cu dorul de patrie pe buze”.
După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
,,Al. Ioan I. nu poate să moară’’; o dovedesc ,,lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbește românește’’…,,Veșnica lui amintire …….nu se va șterge din inimile noastre și a fiilor noștri; și cât timp va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină……va fi aceea a lui Alexandru Ioan I’’.
(M. Kogălniceanu – cuvântul de despărțire 1873).