Publicațiile periodice ale anilor 50-60
Majoritatea aşezărilor urbane au crescut continuu în timp, adăugându-şi în dreptul numelui, constant, cu trecerea anilor, procente demografice, instituţii administrative, educative, culturale şi sociale, păstrând şi dezvoltând o anumită zestre arhitectonică şi edilitară, pentru ca azi fiecare să deţină mărturii fizice: clădiri, străzi, aşezăminte publice din diferite etape ale parcursului lor prin vreme.
Dar Oneştiul, sătucul de la confluenţa Trotuşului cu Tazlăul, Caşinul şi Oituzul, avea să aibă un alt fel de traiectorie. Deşi atestat documentar încă din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cotele dezvoltării sale au fost modeste, astfel încât, până în 1952, nu depăşise statutul de comună. Hotărârea Consiliului de Miniştri 1635/1952 schimbă dramatic existenţa molcomă a Oneştiului. Ea prevedea construirea Grupul Industrial Borzeşti şi oraşului Oneşti pe vechea vatră a satului.
Începuturile au fost, cu siguranţă, aspre. Fosta aşezare dispărea văzând cu ochii, pe măsură ce un imens şantier îi lua locul. Aproape nimic din ceea ce însemna clădire – casă de locuit sau instituţie – nu a mai fost păstrat. Urmele vechii aşezări nu aveau să impregneze cu parfumul lor arhitectura riguroasă a noilor bulevarde.
Atmosfera acelei epoci este acum o vibraţie pierdută pe care comunitatea de azi are datoria de a o recupera şi de a o cunoaşte.
Există câteva volume dedicate Oneştiului şi felului în care a evoluat el, dar există, mai puţin scoase la lumină, şi publicaţiile periodice locale, care, începând din anul 1959, oferă o imagine destul de concludentă a acelor ani.
Puţini ştiu că, pentru informarea constructorilor noii platforme industriale şi ai oraşului, ziarul regiunii Bacău, „Steagul roşu”, a apărut bilunar, pe parcursul anului 1959, cu o „Ediţie specială pentru complexul de şantiere Oneşti”, conţinând numai informaţii referitoare la munca şi viaţa acestora.
Publicaţia locală care avea să reflecte pe larg, cu mijloacele şi limbajul vremii, evoluţia construcţiilor din oraş şi de pe platforma petrochimică este săptămânalul „Oneştiul nou – Organ al Comitetului de partid şi Comitetului sindicatului de pe complexul de şantiere Oneşti”.
Primul an de apariţie a fost 1958, iar ultimul – 1964. Biblioteca deţine colecţia ziarului între anii 1959-1964. Începând din anul 1965, când deja coordonatele oraşului erau trasate, iar Oneştiul se transformase dintr-o colonie de muncă a constructorilor într-o comunitate cu un profil social şi intelectual interesant şi complex, îşi încep apariţia două ziare dedicate aparent activităţii industriale: „Chimistul” şi „Cauciucul” – organe ale omniprezentelor comitete menţionate deja de la „Combinatul chimic Borzeşti” şi – respectiv – de la „Combinatul de cauciuc sintetic din oraşul Oneşti”. Biblioteca deţine „Chimistul”din perioada 1965-1968 şi „Cauciucul” din 1966-1968.
În 1969 toate uzinele oneştene se reunesc sub denumirea „Grupul Industrial de Petrochimie Borzeşti”, iar în locul celor două publicaţii apare „Petrochimistul” – patronat de aceleaşi comitete, de această dată ale Grupului Industrial mai sus amintit, în colecţiile noastre aflându-se apariţiile ziarului din anii 1969-1971.
Conţinutul lor, chiar dacă aplecat mai mult asupra aspectelor de producţie, aborda şi destule faţete ale traiului cotidian. Regăsim, în paginile tuturor acestor săptămânale, semnăturile câtorva ziarişti şi scriitori care au marcat şi mai târziu viaţa spirituală oneşteană: Mihai Pauliuc, Gh. Izbăşescu, Gh. Gorun, Constantin Bute, Candiano Priceputu etc, dar şi articole ale cunoscuţilor George Bălăiţă ori George Genoiu, pe atunci tineri jurnaliştii în căutarea reportajelor de succes.
Chiar dacă tonul era festivist şi suna din ce în ce mai propagandistic pe măsură ce treceau anii, chiar dacă limbajul abunda de metafore înţepenite şi, din perspectiva de azi, lipsite de fior, aceste ziare sunt încă o cronică credibilă, plină de locuri binecunoscute oneştenilor, de fapte şi nume ale ziditorilor oraşului şi ai platformei petrochimice. (S-a lucrat atât cu civili, cât şi cu deţinuţi, dar despre aceştia din urmă – desigur – nici o notaţie…).
Aflăm, astfel, cum merg lucrările pe Şantierul 1 – Cauciuc, pe Şantierul 2 – Sodă, pe Şantierul 3 – Oraş, sau pe Şantierul 4 – Rafinărie. Aflăm ce zone ale oraşului – ba chiar ce blocuri – se construiau într-o anumită perioadă, cum avansează munca pe platforma industrială, ce probleme de execuţie întâmpină echipele de muncitori – zidari, fierar-betonişti, mecanici, chimişti, rafinori, energeticieni etc, etc, care sunt rezolvările, inovaţiile, iniţiativele, aceloraşi bravi şi entuziaşti făuritori de locuinţe sau instalaţii, care sunt fruntaşii, dar şi codaşii, cum se integrează proaspeţii stagiari, ce se întâmplă la Clubul „Constructorul”, ce conţinut are contractul colectiv pe anul care stă să înceapă. Putem consulta delimitarea teritorială a circumscripţiilor electorale, făcând o comparaţie a clădirilor, dar şi a toponimiei, putem citi rezumate ale dărilor de seamă, hotărârilor sau chiar dezbaterilor care au loc cu ocazia diferitelor evenimente politice, putem vedea chemări la întrecere în cadrul şantierelor ori la nivel naţional lansate de brigăzile cele mai harnice, ale căror realizări covârşesc paginile de ziar.
Incursiunea, oricât de superficială, în cuprinsul acestor pagini, nu are cum să nu te prindă ca într-o capcană a timpului. Este clar că, dincolo de directivele de partid, de propagandă şi de o oarecare cosmetizare a adevărului, oamenii aceia credeau în ceea ce făceau şi se angajau cu toată determinarea şi seriozitatea în munca lor. Ei au înălţat o platformă industrială care susţinea, în 1979, aprox. 35% din producţia industrială a judeţului, 98,5% din producţia de cauciuc sintetic şi 24,7% din cea de sodă caustică la nivel naţional. Ei au ridicat un oraş care în scurt timp a devenit localitatea cu cel mai mare număr de intelectuali la mia de locuitori, graţie dorinţei de a lăsa urme durabile ale unei întregi generaţii de tineri veniţi de pretutindeni să-şi întâlnească destinul aici.
Viaţa culturală la graniţa dintre cele două epoci ale localităţii – cea rurală şi cea urbană – este reflectată în articole sau scurte note care ne informează de obicei despre implicarea oneştenilor în activităţi de timp liber. Iată, spre exemplu, în „Oneştiul nou”, nr. 71 (92) din 1961, articolul „Manifestări culturale care s-au bucurat de o mare popularitate” aduce în atenţia cititorilor participarea la faza orăşenească a celei de-a VI-a ediţii a concursului formaţiilor artistice de amatori. Aflăm că au urcat pe scenă brigăzile artistice de la Termocentrală, Combinatul Chimic, Şantierul 3-oraş, Rafinăria nr. 10, Clubul „Constructorul”, Întreprinderea de izolaţii şi Atelierul de prefabricate.
Sunt trecute în revistă performanţele lor şi, desigur, reacţia publicului. Un alt articol din acelaşi ziar se intitulează „Cărţi noi în biblioteca orăşenească” şi cuprinde recenzii ale romanelor „Ieşirea din apocalips” de Alecu Ivan Ghilia şi „Oţelul” de Constantin Chiriţă. În numărul 19 (39) din 1960, un articol intitulat „Artişti de seamă la Oneşti” ne informează că, la Casa de Cultură, au fost prezentate piesele „Fântâna Blanduziei” de V. Alecsandri” şi drama eroică „În numele revoluţiei” de Mihail Şatrov, în interpretarea Teatrului Armatei din Bucureşti, cu nemuritorul George Vraca în distribuţie. De asemena, aflăm că, la clubul „Constructorul”, a avut loc premiera filmului românesc ”Secretul cifrului”, cu participarea protagonistului, actorul Emanoil Petruţ.
Pentru că veni vorba despre Clubul „Constructorul”, acesta este locul în care par să se fi desfăşurat foarte multe dintre activităţile de timp liber ale celor care munceau pe şantiere. Amintim doar concursurile „Drumeţii veseli” şi „Cine ştie meserie câştigă” (nr. 6 (27) din 1960, articolul „Într-o seară la clubul „Constructorul”), teatrul de păpuşi cu reprezentaţia ”Răzvrătiţii” (nr. 210 (331) din 1963) sau întrunirea nou înfiinţatului cenaclu literar la şezătoarea cu public urmată de reprezentaţia Teatrului Popular cu piesa „Năpasta” de Caragiale, în regia lui Ilie Mitarcă (nr. 200(221) din 1963).
De altfel, Teatrul popular a câştigat laurii celui de-al III-lea Festival bienal de teatru „I. L. Caragiale” şi a efectuat chiar un turneu prin ţară cu piesa „Marele fluviu îşi adună apele” (Articolul „Teatrul popular în turneu” „Oneştiul nou”- nr. 163 (184) din 1963).
Într-o imagine din 14 ianuarie 1960, trei autoturisme Moskvici sunt parcate pe Bd. Oituz, unul în spatele celuilalt. Explicaţia: „În scopul îmbunătăţirii transportului în comun al populaţiei, în oraşul nostru au sosit de curând trei taxiuri care au fost puse în circulaţie pe străzile noului oraş, precum şi în şantierele de construcţii (…)”.
Dintre rânduri răsar, deseori, nume a căror recurenţă nu poate trece neobservată. Dintre toate, ne oprim la cel al lui Gheorghe Bucelea, pentru că biblioteca noastră deţine, din vremuri trecute, un uriaş portret al său, datorat pictoriţei Iulia Hălăucescu. Tabloul se intitulează „Fierarul betonist Gh. Bucelea studiind probleme de reducere a consumului specific”.
Dar cine a fost acest om şi cărui fapt îi datorează notorietatea? Din articolele care-i sunt dedicate, aflăm că Gh. Bucelea este şeful unei brigăzi de fierar-betonişti, care, la un moment dat, a observat cum, aplicând anumite metode, se pot reduce consumurile specifice de materii prime, înregistrându-se economii. La început, ţinta sa a fost reducerea consumurilor cu 1-1,5 %. Aproape că nu este număr al ziarelor care să nu facă referire la ceea ce era cunoscut ca „Iniţiativa Gh. Bucelea”.
Până in 1964, procentul de economii realizat de brigada lui Bucelea şi ale celorlalţi constructori care aderaseră la aceleaşi obiective crescuse la 3%. Articolele fac din Gh. Bucelea un exemplu şi un reper. Iată câteva titluri: „Ecouri după zborul omului în cosmos: Omenirea se minunează şi se mândreşte” de „Gh. Bucelea, şef brigadă fierari betonişti” („Oneştiul nou”, nr.71 (92) din 1961), „Brigada lui Gh. Bucelea şi-a sporit din nou indicele pentru obţinerea de economii” („Oneştiul nou”, nr. 60 (81) din 1961), sau în „Chimistul” nr. 2, din 1965 „Gh. Bucelea a fost desemnat candidat în circumscripţia electorală nr. 11 Oneşti pentru Marea Adunare Naţională”, ba chiar „Aici lucrează echipa tov. Piţigoi Ilie care execută lucrări de foarte bună calitate şi aplică iniţiativa Gh. Bucelea”.
Dintr-o notiţă sumară din „Oneştiul nou” nr. 41 (62) din 1960 aflăm că „Până mai zilele trecute şantierele noastre au fost cutreierate de artişti plastici care au venit să se inspire din munca rodnică a fruntaşilor în producţie”. Aşa se face, probabil, că artista Iulia Hălăucescu a ajuns să portretizeze, evident idealizat, această adevărată legendă a consumurilor specifice. Tabloul, însă, cu tuşe ferme şi sigure, este o incontestabilă dovadă a talentului şi a valorii autoarei şi poate fi văzut la pinacoteca bibliotecii.
Vechile ziare oneştene pot genera la nesfârşit astfel de studii de caz, fiecare cu personajele, locurile şi întâmplările lui. Sperăm ca, într-un moment mai fast al preocupărilor pentru recuperarea istoriei recente a oraşului, istoricii, pasionaţii de cunoaşterea trecutului, ori chiar instituţia bibliotecară să dobândească timpul şi resursele necesare pentru o cercetare mai amănunţită a colecţiei de periodice din anii ’50-’60, care pot, în continuare, dezvălui aspecte semnificative sau inedite din trecerea prin timp a comunităţii, suficient de „cool” pentru a fi transmise generaţiilor tinere ca poveşti adevărate despre felul în care s-a născut Oneştiul.
