
Concurs ”Cartea pe care o iubesc” – premiul II, liceul: Antonia Bianca Ciudor
,,Veronika decide să moară”, de Paulo Coelho
Scrisul ne rămâne puntea a căror pietre, legate doar de pasiune, însă unificate trainic, ne conduc de la suflete amatoare de vorbe spre cele ce niciodată nu le-au rostit, cuprinzând între două coperte cartonate, cu praf de emoții și cerneală, tot ceea ce ar fi întregit, cândva, capitolul altei vieți. Cum inima, până la ultima sa bătaie, este răsfirată în memorii și fisurată de către noi înșine, străduindu-ne să găzduim atâtea lucruri și momente, de-a lungul timpului, în doar patru camere, cum toate granițele noastre subțiri se desprind, firesc, în ,,râuri de sânge”, cu afluenți întâmplători, cum tot în Univers este fragmentat și predestinat să formeze un întreg din jumătăți diferite, așa se rup și oamenii în cuvinte, despărțindu-se de ei prin volume, prin capitole și file. Se împachetează, apoi, în cutii de carton și se trimit, abandonându-se în celălalt capăt al lumii, unde se regăsesc, în pragul unei librării de pe strada principală, doi oameni ce aveau nevoie unul de altul: unul avid după cuvinte, și altul înconjurat doar de ele.
Și în acest fel, începe un om să se îndrăgostească de o carte, iubind, dintr-un alt punct de vedere, un alt suflet pe care de câte ori îl va deschide, îl va înțelege diferit.
Vom privi, astfel, după fiecare an, cartea pe care o îndrăgim cu o altă sclipire a ochilor, deoarece aceasta va reuși să sufle încă un strat de praf de pe noi înșine.
În același mod, raftul bibliotecii mele începuse, în urmă cu aproximativ trei ani, să se întregească, povestea cărții pe care eu o iubesc începând de la autorul brazilian, Paulo Coelho.
Lăsându-și puternic amprenta asupra personalității mele, pe care o recâștigasem prin intermediul romanului său, Paulo Coelho, dintre toate temele ce pot fi abordate într-o povestire, el este cel ce prezintă moartea ca un început, spulberând întregul paradox dulce-amar prin simplitatea sa de a oglindi, în protagonista cărții, o viață fericită, umbrită de tonurile monotoniei.
Numindu-l o vreme îndelungată ,,autorul adolescenței mele”, l-aș putea cuprinde pe artistul filelor, atât de triste și enigmatice, undeva între ochii melancolici, cu picăturile de timp restânse în jurul lor și zâmbetul uitat în ecou de fericire și de dragoste, fiind cel ce creează un întreg din toate firimiturile vieții sale, proiectându-și o parte a realității în roman.
,,Veronika decide să moară” este lumea în care aș conduce orice adolescent, ținându-l strâns de mână. Copii fragili fiind, între răscruci de drumuri, încețoșate de necunoscut, consider că fiecare va avea nevoie de această carte, cel puțin într-un moment al vieții sale, tratând nu doar partea psihologică și laturile complexe ale personalității unui om, ci și substraturile gândului, puternic gravate în replica din incipitul povestirii, unde protagonista declanșează propriul său război, în plin context de pace, aproape apăsătoare: ,,Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supraviețuiască cu orice preț, pe cei care se hotărăsc să moară?”
Veronika, o simplă tânără, ce locuia într-o mică mănăstire din Ljubljana, își scufunda, la data de 11 noiembrie, gândurile în fața ferestrei sale, având orizonturile larg deschise spre piața orașului, acolo unde a răspândit și zâmbete, dar a vărsat și lacrimi; pe unde a plutit de fericire, dar pe unde trecuse și indiferentă în fața vieții sale, ce era asemănată cu mișcarea neîntreruptă a unui disc de vinil sau cu aceeași piesă redată la radio, în fiecare dimineață. Era bibliotecară, petrecându-și zilele din cele mai triste luni ale anului mergând pe alei colorate doar într-un portocaliu monoton al toamnei, transformându-și viața într-o piesă de teatru, unde ea, de una singură, interpreta același rol, rostind aceeași replică, în aceeași scenă, urmând să facă asta încă ,,treizeci, patruzeci de ani” înainte. Astfel, Veronika nu era descrisă, nicăieri în carte, ca fiind o femeie tristă sau deprimată, însă trăia într-o stare mult mai deplorabilă decât aceasta, mult mai problematică — Veronika era plictisită de viață, de ea, așa cum afirma în scrisoarea pe care o redactase, puternic dezgustată de peisajul în care se regăsise, spunând că avea două motive predominante pentru care, înainte de a lua stiloul ultima dată în mână, luase supradoza de pastile, sub influența cărora își aștepta sfârșitul. Protagonista recurse la gestul extrem pentru a se opri din cercul în care se învârtea constant, crezând că nimic din viața ei uniformă nu avea să-i aducă ceva mai bun la bătrânețe, când toate organele corpului său aveau să-i spună, pe rând, că totul are un sfârșit; tinerețea, prieteniile, iubirile ei, familia și viața. Al doilea motiv era de o factură mai pătrunzătoare, filosofică (așa cum este amintită în carte), ilustrând inutilitatea individului, de care Veronika se simțea asfixiată, în raport cu tot ce se petrecea rău în lume. Când femeia credea că urma să lase totul în urmă, renunțând la corpul său, încă tânăr, fragil și de o frumusețe specifică vârstei, pe care cei mai mulți oameni din viața sa, inclusiv străini, o remarcau cu ușurință, ea este readusă la viață, pornind de la ipostaza unui pacient, apoi plasată în pragul unui nou început, redescoperindu-se pe sine într-un internat de tratare a bolilor mintale, unde Veronika își întâlnește, ulterior, cea de-a doua inimă — pe Eduard.
Folosindu-se de contextul pe care singură și-l crease, psihiatrul său o supuse pe aceasta la un mod de analiză comportamentală și psihologică, studiind-o pe parcursul numărului de luni pe care i l-a pus în față, prin intermediul unui rezultat al analizelor, spunându-i că doar atât va mai avea de trăit, în cadrul internatului. Prin această secvență a cărții, adultul Paulo Coelho mărturisește experiența personală pe care el o trăise într-un astfel de context, unde proprii părinți îl alungaseră din pricina unor viziuni diferite asupra artei cu care copilul Paulo era înzestrat și pe care dorea să o valorifice. Datorită iubirii și respectului, împletite cu teama de a nu le frânge inima oamenilor ce-l crescuse, el își promite că va publica această frământare a sa, însă după moartea părinților, într-un fel în care se va asigura că nu va provoca un impact emoțional puternic cu ceea ce ani de zile adăpostise în propriul suflet de copil, iar astfel, Paulo își proiectează perioada de formare pe umerii protagonistei Veronika, ce a existat în realitatea sa, afirmând că aceasta era chiar o prietenă apropiată a autorului.
Gardul înalt al internatului începea să traseze o graniță între Veronika, cea de după acesta; doar un om decolorat, sub nuanțe numeroase de albastru, care se întreba pentru ce ar trebui să trăiască și fata din spatele acestuia, cea care se străduia să trezească o latură adormită a ei, una care dorea să lupte pentru viață, să cunoască, să exploreze; aceeași Veronika, din incipitul romanului, ajungând să-și pună întrebarea: ,,Având șansa de a trăi, oare mi-o folosesc din plin?”.
Astfel, prima ocazie ce îi permite trecerea acestei ,,vămi ale sinelui” este conturată în finalul cărții, unde este relatată fuga fetei din internat, de mână cu Eduard, cel pe pieptul căruia adoarme, privind stelele, cu o noapte înainte de ultima sa clipă pe pământ, urmând ca în dimineața în care se presupunea că fata nu avea să mai deschidă ochii, Veronika să înțeleagă că viața se poate trăi în doar câteva luni, în doar câteva zile, în piese cântate la pian, în dansul cu un străin de care se îndrăgostise doar din priviri, căci Eduard nu vorbise cu ea până când i-a propus să evadeze împreună din ospiciu, doar pentru a-i arăta că și ea putea să-și forțeze limitele și să le depășească, că și ea poate trăi, dincolo de fereastra sa și de rutină.
De aceea, cartea pe care o iubesc este acest roman, pe care l-aș ,,uita” pe bancheta trenului, știind că va fi găsit chiar de omul ce va avea nevoie de el, pentru a-l reîntregi.
Ciudor Antonia Bianca
Clasa a XII-a
Liceul cu Program Sportiv ,,Nadia Comăneci”
Prof: Calapod Andreea