Premiul II la Concursul ”Cartea pe care o iubesc”

 

O LUME ÎNTRE PAGINI

 

Lectura nu este doar o înșiruire de pagini, ci o fereastră către sufletele oamenilor. Dacă ar fi să aleg o singură carte care mi-a zguduit universul interior, aceea este, fără îndoială, „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne. Primul contact cu această operă l-am avut  într-o după-amiază mohorâtă de toamnă, în timp ce cercetam cu atenție rafturile bibliotecii, în căutarea unei povești care să mă captiveze. Nu realizam atunci faptul că titlul, aparent simplu, aduna în sine o poveste de viață brutală, de fapt o lecție copleșitoare de viață, care nu se citește doar cu ochii, ci se simte cu fiecare fibră a ființei, lăsând în urmă o dâră de tristețe.

Romanul ne plasează în mijlocul terorii celui de-Al Doilea Război Mondial însă, printr-o alegere genială a autorului, perspectiva nu aparține unui istoric sau unui supraviețuitor traumatizat, ci lui Bruno, un copil de nouă ani. El este un exponent al inocenței,  pentru care, gardul de sârmă ghimpată nu este un simbol al morții, ci un obstacol enervant care îl desparte de un prieten bun. Când îl întâlnește pe Shmuel, copilul din spatele gardului, îmbrăcat în acea „pijama” dungată, de culoare gri, Bruno este contrariat, însă între cei doi copii se naște o prietenie care sfidează nebunia lumii exterioare.

Ceea ce m-a marcat profund este acest contrast violent, între lumea de acasă a lui Bruno și realitatea lagărului. Pe măsură ce citeam, simțeam o tensiune tot mai mare, un nod în gât care refuza să plece. Emoțiile se balansau între speranța că, poate într-o zi, gardul va dispărea și teama paralizantă că Bruno nu va înțelege niciodată, până la final, de ce „pijamaua” prietenului său este atât de murdară și de ce Shmuel este mereu atât de slăbit.

Momentul cu cea mai mare încărcătură emoțională a cărții a declanșat în mine un amestec de groază și neputință. Atunci când cei doi băieți se țin de mână în întunericul rece al camerei de gazare, timpul pare să se oprească în loc. În mine s-a născut o revoltă mută împotriva unei lumi care permite ca puritatea unei prietenii să fie strivită de mecanismele urii și acest lucru mi-a produs chiar o durere fizică la nivelul pieptului, o presiune care mă făcea să îmi înghit lacrimile.

Finalul m-a istovit. Nu există cuvinte pentru a descrie acea liniște deplină care se așterne peste cititor când înțelege că destinele celor doi copii s-au unit într-un mod tragic, dar inseparabil. Este momentul în care realizezi că ura și actele nesăbuite ale adulților au distrus două lumi, transformând doi copii într-un simbol etern al victimei nevinovate.

„Băiatul cu pijamale în dungi” m-a făcut să privesc viața cu mai multă recunoștință. Mi-a arătat că libertatea de a te juca, de a avea o familie și de a visa la viitor, nu sunt lucruri banale, ci devărate daruri. John Boyne nu a scris doar o carte despre Holocaust, a scris un manifest împotriva indiferenței. Și poate că indiferența este mai gravă decât neștiința, pentru că presupune egoism, lipsa empatiei și a preocupării pentru binele celuilalt, ceea ce este inuman.

Această operă rămâne pentru mine o carte de căpătâi, deoarece deși te frânge, te obligă în același timp să fii mai bun; te forțează să privești dincolo de „gardurile” pe care societatea le mai ridică și astăzi între noi. După ce ai citit ultima pagină și închizi cartea, rămâi cu o durere surdă, dar și cu responsabilitatea de a păstra vie memoria celor care nu au mai avut o voce. Este o lectură care nu se termină odată cu ultimul cuvânt citit, ci are ecouri puternice în gândurile tale, amintindu-ți că, în fața suferinței suntem toți egali.

 

DRAGOSTIN ALESSIA MARIA

Clasa a VIII-a

Școala Gimnazială Nr. 1 Onești

Îndrumător, prof. Cautiș Paula