Cartea pe care o iubesc – Premiul I Liceu
Cartea pe care o iubesc -,,Istoria credințelor și ideilor religioase”
,,Pentru istoricul religiilor, orice manifestare a sacrului este importantă; orice rit, orice mit, orice credință sau figură divină reflectă experiența sacrului, şi prin urmare implică noțiunile ființǎ, semnificație şi adevăr.’’ Astfel, Mircea Eliade refuză să privească religia sub formă de o curiozitate simplistă. El este cel care demonstrează că, deși formele s-au ramificat și s-au schimbat, acel ,,miez’’ este capacitatea omului de a percepe sacrul ce a rămas neschimbat. Mă regăsesc în conceptul său de hierofanie, divinul ce se manifestă prin concepte obișnuite: un copac, o apă, o piatră, viziunea mea schimbându-se profund, influențându-mi modul în care privesc realitatea și natura. Evit să mai văd un simplu peisaj; văd un limbaj simbolic universal. Simt că, deși trăim într-o epocă „profană”, dominată de tehnologie și viteză, purtăm încă în noi acea sămânță arhaică. Eliade mă face să realizez că, de fapt, nu ne-am schimbat atât de mult pe cât am pretinde. Chiar și omul care se declară ateu, are propriile sale „mituri” și „ritualuri” mascate, iar asta mă face să privesc umanitatea cu mult mai multă empatie și curiozitate.
Unicitatea gândirii lui Mircea Eliade m-a fascinat prin faptul că în cartea ,,Istoria credințelor și ideilor religioase’’, el descrie pierderea sensului sacrului în lumea modernă ca pe o formă de amnezie. Citindu-l, simt că încerc să-mi amintesc ceva ce am uitat cu toții. Mă regăsesc în această căutare a „centrului”. Totodată, acesta menționează că orice spațiu sacru este un „Centru al Lumii”. De aceea sunt ferm convinsă că fiecare dintre noi caută acel centru în propria viață. Un așa-zis punct de stabilitate în mijlocul haosului. Această carte nu este doar despre „ce cred alții”, ci mai mult despre cum funcționează mintea mea atunci când încearcă să dea valoare propriei existențe.
Dacă Eliade s-ar plimba astăzi printr-un mall sau s-ar uita pe TikTok, n-ar vedea doar tehnologie, ci un trib imens care își caută cu disperare zeii. El ne dă o palmă peste față și ne spune: „Voi credeți că sunteți liberi de religie? Vă înșelați!” Vrem să aparținem unui grup, vrem un obiect „magic” care să ne dea puteri. Eliade mă face să văd că, în spatele ecranelor, suntem aceiași oameni care acum 5.000 de ani dansau în jurul focului. Diferența e că atunci știam de ce o facem, acum o facem pe pilot automat, într-o stare de transă digitală.
Trăim într-o eră în care știm cum funcționează un motor sau un algoritm, dar habar n-avem ce să facem cu propriul suflet când dă de greu. Eliade spune că suntem „amnezici”. Am uitat alfabetul simbolurilor. Ne uităm la un răsărit și îl ignorăm, facem o poză și plecăm mai departe, în loc să simțim că suntem parte din ceva uriaș. Ironic e că, deși ne credem deștepți și „moderni”, tot avem ritualuri. De ce ne păstrăm oare prima jucărie de pluș? De ce avem „locul nostru” preferat în parc? Pentru că, inconștient, încercăm să salvăm bucățele de realitate din fluxul haotic al timpului care ne mănâncă viața. Consider că suntem toți niște vânători de sacru, dar ne e rușine să recunoaștem asta pentru că „nu e cool” sau „nu e științific”.
Astfel, dacă cineva se plictisește citind asta, probabil e deja „mort” pe interior și transformat în robot. Pentru restul, Eliade e ca un duș rece. Cumva ne trezește și ne amintește că lumea e, în continuare, un loc magic. În final, m-am întrebat de ce m-a lovit atât de tare și m-a făcut să iubesc felul cum scrie Eliade. Cred că răspunsul e simplu și puțin dureros: pentru că trăim într-o lume care ne forțează să fim „eficienți”, nu „semnificativi”. Cumva, Eliade nu e doar un scriitor pe care îl citești ca să bifezi o lectură filosofică, ci mai degrabă e cel care îți dă de înțeles că, oricât de mult am încerca să ne ascundem după ecrane, oricum suntem niște ființe care au nevoie de „poveste” la fel de mult cum au nevoie de oxigen.
NEGRU OANA
Clasa a XII-a
Liceul cu Program Sportiv ,,Nadia Comăneci”
Prof: Calapod Andreea
