Premiul I la Concursul ”Cartea pe care o iubesc”

Zgomotul devine covârșitor. Războaie și foamete, instabilitate și incertitudine, corporații care reifică spiritul uman, îl acaparează cu reclame la alcool, la medicamente-minune, la jocuri de noroc- eterna fortuna labilis, cu abonamente pentru, literalmente, orice: mâncare, transport, filme și seriale, până și educația stă sub egida unui chenar redundant ce-ți cere prietenește o rentă infimă pentru a beneficia de un drept inalienabil–„Nu vom deține nimic și vom fi fericiți”, și toate acestea când se apropie vertiginos ziua în care plasa de siguranță a adolescenței va fi îndepărtată pentru tot restul vieții mele. Totul e divertisment, totul e zgomot.

În camera mea tenebroasă, prin fisura draperiei, s-au infiltrat razele Soarelui, străpungând praful dispersat în aerul precum hidrargirul. Reverberațiile din jurul bibliotecii mi-au atras atenția. Praful, angrenat într-un tango fără de sfârșit, s-a pietrificat în dreptul unui tom. Ruptura din firescul vieții mele anemice m-a făcut să îmi sfâșii cleștii epifiți ce mă țineau pe loc și m-am ridicat din pat să observ anomalia. O carte strălucea mai tare decât celelalte, își făcea simțită prezența printre rafturile ticsite de praf. Ca prin alelopatie, celelalte cărți erau proiectate pe un ecran secundar ce se sucomba gradual. Era magic, era pe cât se poate de real, „Un veac de singurătate” reușea performanța de a asupri zgomotul.

În literatură nu caut răspunsuri, ci propriile întrebări, vacarmul minții mele prin ochii altui om. Suntem niște actori grăbiți în piesa de teatru a Universului, suntem cel mult recuzita, spoiala ce ar trebui să constituie câte un astru în jurul Selenei. Singurul nostru rol este și ultimul – „einmal ist keinmal”. Timpul este entitatea ce ne dă sens vieții noastre, ce ar însemna să fim eterni? Ar fi prea mare ușurătatea pe umerii noștri. Ce ar însemna să fim efemeri, dar să fim blestemați nu numai să avem doar o singură sanșă, ci și să repetăm la infinit propriile greșeli? Ar fi infernal. Confrutându-ne cu asemenea impedimente, singura întrebare validă ar fi următoarea: Cum ar fi lumea fără ideea trecerii timpului, o lume aparent detașată de marile tulburări și descoperiri, dar luată prin surprindere de forțele superioare, izolând-o în Univers? Gabriel García Márquez aplică o abordare diferită asupra lucrurilor, expunând viața în forma ei incoerentă și inconștientă ce se prăbușeste lent sub asupra unor forțe imperceptibile: timpul și izolarea.

Satul Macondo – acest selvas separat de umanitate, de tumult și de inovație – mi-a devenit madlena lui Proust. Nu mai eram eu, ci o versiune mai tânără a mea, mai inocentă, mai netulburată de deciziile proaste ale altora. Eram în curtea bunicului meu, într-un sat uitat de lume, de proprii localnici, în care orice zgomot piere. Macondo nu este o simplă locație ficțională, ci o ascunzătoare a propriului meu sine față de realitatea nemiloasă.

Citind filă cu filă, timpul se reliefa într-un adevărat El Pulpo, o creatură ce se întindea atât pe un plan circular(numele fiilor și fiicelor familiei temerarului José Arcadio Buendía și a statornicei Úrsula Iguarán se repetă la fiecare generație, împreună cu fizionomia, patimile și păcatele strămoșilor), cât și pe unul axial, realizându-se o frescă a istoriei latino-americane, cu bucuriile și masacrele ei sângeroase. Chiar dacă am pierdut șirul fiilor și al fiicelor, al nepoților și al nepoatelor, al celor numiți Aureliano și José Arcadio, chiar dacă uneori am fost cuprins de confuzie, imaginația fecundă a lui Márquez m-a ținut legat de carte nu cu lanțuri împovărătoare, ci mi-a dat libertatea să plec, dar nu am putut, am gustat din plin fructul interzis al cunoașterii, grotescul și vivacitatea vieții personajelor subjugate de seducție, de infatuare și glorie, de un destin impenetrabil.7 generații, 7 păpuși Matrioska marcate de pecetea singurătății, repetiția obsesiilor macină, macină fiecare generație făcând-o din ce în ce mai neînsemnată în fața caracatiței, semnalând sfârșitul unei spițe remarcabile.

Melchiade… prin el am comunicat cu bunicul meu, a doua mea madlenă. Cum pentru satul Macondo a fost puntea către civilizație și inovație, aducând cu el noul și ineditul, pentru mine a reușit să transcendă în planul meu, tridimensional, asemenea unui demiurg. Iar am devenit mic, un prunc în fața infinitului care învățam de la propriul bunic ce înseamnă realitatea, natura și firea umană în forma ei nealterată de măști și etică. Fiecare vizita a lui în Macondo reușea să spargă al patrulea perete și declanșa în mine o nouă analepsă ce aș fi dorit să dureze o eternitate, ajungând să-l caut ahtiat prin carte, să mă desfăț în amintiri încapsulate în trecut.

Semnele pustiului erau întotdeauna prezente, dar satul Macondo, protectorul sufletului meu, a jucat cea mai măreață carte, de a se ascunde sub privirea mea. El a fost, tot timpul Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, m-a trădat, m-a alungat din Paradis, dar prețul detașării a fost răscumpărat de cea mai valoroasă lecție, aceea că, deși moartea e inevitabilă, ea ne oferă ușurătate vieții, ne ia povara existenței de pe umeri, singura certitudine într-o mare insuportabilă de frici și angoase. Moartea îi dă efemerității frumusețe, sens. Am ști ce înseamnă lumina, în absența întunericului? Ar avea viața rost sau sens în absența morții? Răspunsul este clar, nu.

Cartea s-a sfârșit, dar viața abia a început. Cu mâna tremurând, am închis cartea meticulos și am pus-o cu mare grijă, înapoi pe raft. O clipă a trecut în veacul vieții mele. Uitându-mă în jur, razele Soarelui au înlăturat draperiile imobile, lăsând mușcatele și orhideele mamei să însuflețească camera mea cândva tenebroasă. Se pare că sunt legat într-o eternă revenire la această carte, dar mi-am găsit refugiul, iar…

Zgomotul a amuțit.

 

Nume și prenume elev:Nistor Luca-Mihai

Clasa: a XI-a

Colegiul Național „Grigore Moisil” Onești

Prof. coordonator: Drug Elena