Premiul I la Concursul ”Cartea pe care o iubesc”
Cărțile sunt ca un fragment dintr-un tărâm pierdut. Îți oferă puțin, dar înțelegi multe și realizezi prea târziu că nu mai poți stinge flacăra curiozității ce a izbucnit în sufletul tău. Așa că pornești într-o fugă nesfârșită în căutare de un imposibil posibil, citind și iar citind, punând și tot punând paie în focul ce nu pare să fie vreodată sătul. Sacrifici secunde, minute, ore, zile, chiar ani din viață (dar să fim serioși, cine a avut vreodată destul timp?) pentru plăcerea cunoașterii, aceasta devenind o adicție de care nu poți scăpa. Îți oferi tot ce ai mai bun la schimb pentru câteva pete de cerneală așternute pe celuloza compresată, legată strâns pentru a fi deschisă doar de cei care sunt gata să plătească prețul. Iar, în final, când îți rezervi un scurt moment pentru a răsufla, te trezești întrebând: „Oare a meritat sacrificiul?”.
Ah, dragul meu partener de discuție, nu pot să știu ce gândești tu, însă răspunsul meu este și va fi mereu: „Da, da, da, de o mie de ori da!” (sincer vorbind, aș face totul din nou dacă s-ar putea). Dacă răspunsul dat te-a luat prin surprindere, permite-mi să-ți spun câte ceva despre mine. Încă de mică m-a pasionat lectura cu toate tainele ei. Când eram la grădiniță, părinții mei au insistat să învăț să citesc, aceștia considerând că m-ar avantaja în viitor. Primele mele cărți au fost pline de ponei fermecați, pisici vorbitoare și, desigur, prințese în rochii magnifice de cristal lucitor. Le-am devorat pagină cu pagină, capitol după capitol și nu m-am mai oprit de atunci. Câteodată, când stau în pat pe întuneric, forțată să pun o pauză lecturii, mă întreb dacă numeroasele cărți citite de-a lungul vieții sunt motivul standardelor mele supărător de ridicate pentru viața reală… . Acum, destulă contemplare, este timpul să trec la motivul pentru care am decis să scriu acest text.
Gata, gata, nu te plictisi, am ajuns la partea în care îți vorbesc despre……..cartea mea preferată (te rog nu îmi lăsa celelalte cărți să vadă asta) ! Cartea pe care o iubesc se poate găsi sub numele de „Keeper of the Lost Cities” și a fost scrisă cu mare măiestrie de renumita autoare Shannon Messenger. Mulți adulți ar considera-o prea copilaroasă pentru o elevă de clasa a 8-a, dar aceasta conține multe valori perfecte pentru Evaluarea Națională, un bonus mult apreciat.
Acum, cred că este datoria mea să îți împărtășesc ale mele păreri despre această carte, dar voi începe cu un scurt rezumat. „Keeper of the Lost Cities”, primul volum din seria cu același nume, urmărește aventurile lui Sophie Foster, o fată de doisprezece ani cu o memorie fotografică și o inteligență superioară chiar și profesorilor săi. Sophie s-a simțit toată viața o străină în propriul oraș, fiind batjocorită de colegii ei și neînțeleasă chiar și de propriii părinți. Nu o ajută nici faptul că aceasta poate să citească involuntar gândurile oricarei persoane de lângă ea, lucru ce îi cauzează zilnic dureri de cap.
Însă, totul se schimbă atunci când îl întâlnește pe Fitz, un tânar elf ce îi dezvăluie că ea nu este de fapt un om și o aduce în Orașele Pierdute, un tărâm (aparent) fără violență și războaie, în care numeroase specii coexistă. Deși Sophie este nevoită să părăsească lumea în care a copilarit, în noul său domiciliu începe să se simtă cu adevărat „acasă”.
Dar, asta nu înseamnă că pericolele încetează din a o urmari: un grup misterios de elfi dorește să o captureze pentru a afla informațiile ascunse in mintea ei, informații pe care nici ea nu le poate accesa. Situația se înrăutățește prin faptul că mulți elfi nu sunt mulțumiți de apariția sa, aceștia considerând-o o amenințare la adresa păcii deja fragile din Orașele Pierdute și dorind ca Sophie să fie exilată. Din fericire, noii săi prieteni sunt gata să o ajute să înfrunte dificultațile ce îi stau în cale. De la noi reguli și norme, fenomene ce contrazic total legile fizicii, până la prejudecăți și diferențe politico-sociale, ei îi explică totul cu atenție și îi stau mereu alături, nepăsându-le dacă asta le pune și lor viețile în pericol.
Punctul culminant apare atunci când Sophie și colegul său, Dex, sunt răpiți de organizația de elfi malefici, aceștia fiind duși într-un loc necunoscut și izolat. Speriată și rănită, fata își folosește puterile telepatice pentru a încerca să le ceară ajutor prietenilor săi, care se află la sute de kilometri distanță. Va reuși aceasta să scape sau va pierde tot ce a încercat să protejeze? Te las pe tine să descoperi…!
Un lucru important de luat în considerare este că iubesc cărțile cu subiect fantastic. Ca mulți alți fani ai lecturii, citesc pentru a scăpa de viața monotonă de elev. În ciclul primar, am citit renumita serie „Harry Potter” , iar la începutul gimnaziului am ajuns să citesc „Percy Jackson și Olimpienii”. Ambele mi-au plăcut, însă mereu am simțit că nu mă pot conecta în totalitate cu protagoniștii, experiența mea cu viața dovedindu-se oarecum diferită. Fiind o persoana sensibilă și anxioasă, mi-am dorit să citesc o astfel de serie în care protagonistul/protagonista să semene mai mult cu mine.
Iată că am găsit-o! Shannon Messenger a creat, cu mare succes, un personaj feminin care portretizează, în mare detaliu, adolescenta din perspectiva unei fete. Sophie nu este o persoană perfectă, fără cusur. Aceasta are nenumărate ticuri nervoase, acționează din impuls și refuză de multe ori să ceară ajutor, temându-se că va fi considerată mai prejos decât ceilalți. Deși dicționarul le-ar numi defecte, eu consider că acestea sunt lucrurile ce ne diferențiază de o ființă divină, de neatins, și ne apropie unul de altul.
Cu ajutorul acestor diferențe, putem să ne conectăm cu ceilalți și să învățăm unul din greșelile celuilalt. Imperfecțiunile lui Sophie m-au făcut să o vad mai mult decât o „ființă de hârtie”, ea devenindu-mi o prietenă dragă. Aceasta mi-a dat curajul să cred că pentru a reuși nu trebuie să fii perfect. Citind „Keeper of the Lost Cities”, am învățat să am mai multă încredere în mine și am căpătat voința să înfrunt fricile ce îmi bântuiau viața de zi-cu-zi, lucru ce a avut un mare impact asupra modului în care privesc lumea.
Un lucru interesant despre aceasta carte este faptul că elfii nu văd valoare în bani sau alte obiecte materiale. Aceștia consideră că adevărata putere stă în cunoștințele pe care le are o persoana și în felul în care le folosește. Fiecare individ din Orașele Pierdute primește la naștere mai mulți bani decât ar avea nevoie vreodată, însă cunoașterea trebuie meritată înainte de a fi obținută. Personal, admir această calitate, deoarece cred că bucuria cauzată de lucruri materiale este trecătoare și nesemnificativă în comparație cu fericirea înțelepciunii. Pasiunea de a ști mai mult a fost integrată în fibrele oamenilor încă din cele mai vechi timpuri și continuă să fie motivația ce ne ajută să evoluăm ca societate. De aceea, aceasta ar trebui să fie mai valorificată în zilele de astăzi și de noi, Homo sapiens, nu numai de ființele fantastice de cerneală.
În concluzie, „Keeper of the Lost Cities” nu numai că mi-a cucerit sufletul, dar a și schimbat felul în care gândesc. M-a făcut să evoluez ca persoană, de aceea o recomand oricui dorește să învețe niște lecții importante de viață, sau pur și simplu vrea să citească o carte plină de aventuri fantastice. Iar acum, dacă am terminat ce aveam de spus, aș dori să îți pun o întrebare finală ție, dragă cititor. Dacă ne hrănim trupul cu mâncare și mintea cu odihnă, atunci care este hrana sufletului?
Jupenschi Maria,
Colegiul Național „Dimitrie Cantemir”
clasa a VIII-a
Profesor coordonator: Cosma Alina
