Premiul pentru originalitate la concursul ”Cartea pe care o iubesc”

Pe raftul din bucătărie se ascunde o lume dulce, legată între pagini parfumate cu vanilie și cacao. Pentru mine, ea nu este o simplă carte, ci o parte din sufletul meu, una care nu vorbește, dar spune tot. De fiecare dată când o deschid, parcă eliberez un nor de amintiri. În ea se ascund ani întregi de viață, gesturi repetate, dimineți grăbite și seri liniștite în care cineva a iubit fără să spună prea multe. Ea nu este o simplă carte de rețete, ci o grădină care înflorește în fiecare pagină.

Cartea are foi galbene, puțin rupte, coperta este vișinie, iar înăuntru sunt pete de ulei și de aluat. Rețetele sunt scrise de mână, unele cu litere rotunde și cuminți, altele grăbite, aproape înghesuite, ca și cum bunica nu avea timp de pierdut. Pe alocuri, a mai corectat câte ceva, a mai adăugat un „puțin mai mult zahăr” sau „lasă la foc mai mic, să nu se ardă”. Parcă o văd în fiecare rând: atentă, dar și obosită, cu gândurile împărțite între ce are de făcut și pe cine așteaptă.

În cartea mea iubită se află faimoasa rețetă de fursecuri pe care o făcea bunica mea de fiecare dată când avea ocazia. Ea a primit-o, la rândul ei, de la mama sa. Povestea fursecurilor cu gem a început încă din vremea în care străbunica mea trăia. Ea le făcea cu gemul de caise, pe care îl gătea cu atenție și îndemânare. Bunica a crescut cu gustul acelor “stropi de aur” și a promis că va duce mai departe tradiția, orice s-ar întâmpla. Ingredientul secret pe care îl adăuga în compoziție era iubirea sa. La fel ca mine, copilăria bunicii a purtat mireasma mâinilor care au crescut-o, au legănat-o, au mângâiat-o, i-au împletit părul, au îmbrățișat-o când a venit pe lume și au continuat să o facă mult timp după aceea.

Pasiunea mea pentru prăjituri a început datorită ei. Când o pregătea, îmi explica fiecare pas care trebuia urmat și avea mereu răbdare până învățam trucurile ei. Dragostea profundă pe care o punea în fiecare rețetă contura amintirile pe care aveam să le retrăiesc ani și ani. Îmi place să amestec ingredientele, să întind foile de aluat și să aștept ca prăjiturile să fie scoase din cuptor. Când gustam micile “opere de artă”, bunica îmi spunea povești din copilăria sa, pe care le ascultam cu drag. Și poveștile au luat aromele prăjiturilor, sădind în mine o mare iubire.

După ce bunica mi-a înmânat cartea pentru a o păstra, am deschis-o și dintr-o pagină a căzut o hârtie pliată, apoi încă una și încă una. Erau scrisorile de la bunicul meu. Nu erau puse la întâmplare. Erau ascunse între rețete, ca și cum ar fi făcut parte din ele, ca și cum iubirea lor ar fi fost, de fapt, ingredientul secret al tuturor mâncărurilor din carte.

Într-o zi, am început să le citesc. La început cu grijă, apoi din ce în ce mai repede, ca și cum mi-ar fi fost teamă că, dacă mă opresc, se vor pierde. Scrisul lui era atât de frumos și sincer! Îi povestea despre zilele lui, despre drumurile pe care le făcea, despre oboseală, dar mereu, se întorcea la ea.

„Mi-e dor de tine!”

„Ce bună a fost plăcinta aceea…”

„Abia aștept să mă întorc acasă.”

Nu erau declarații mari, nu erau cuvinte complicate, dar tocmai de aceea erau atât de puternice, pentru că erau reale, pentru că se nășteau dintr-o dragoste.

Mi-am imaginat-o pe bunica citind acele scrisori. Poate chiar în bucătărie, cu ceva pe foc, ștergându-și mâinile pe șorț înainte să atingă hârtia, recitindu-le de mai multe ori, până când le știa pe de rost. Și apoi, fără să spună nimănui, le-a pus între paginile acestei cărți, ca să nu se piardă sau poate chiar să ajungă la mine.

De atunci, cartea nu mai e doar un obiect. E un loc. Un loc în care două vieți se întâlnesc încă.

Când o deschid acum, nu caut neapărat o rețetă. Uneori doar o răsfoiesc, încet, ca și cum aș avea grijă să nu tulbur ceva. Mai cade câte o firimitură veche, mai descopăr o notiță pe care n-am văzut-o până atunci și, din când în când, recitesc scrisorile. Le știu deja aproape pe dinafară, dar de fiecare dată le simt la fel.

Uneori gătesc și încerc să respect tot din carte: cantități, pași și ordinea lucrurilor, dar, inevitabil, ceva iese diferit. Cred că abia acum înțeleg de ce: pentru că nu pot reproduce ceea ce nu e scris acolo.

Așteptarea. Dorul. Dragostea pusă în fiecare gest.

Poate că acesta era, de fapt, secretul bunicii și poate că, într-un fel, cartea nu este despre mâncare.

Este despre cei care pun pe masă celor dragi bucăți din sufletul lor.

Este despre cum rămâne iubirea, chiar și atunci când oamenii nu mai sunt…

 

Neghinǎ Maya Elena, clasa a VIII-a

Nume profesor: Aivǎnesei Cristina

Şcoala Gimnaziala Nr.1