Marele Premiu la Concursul „Cartea pe care o iubesc”

Marele Premiu la Concursul „Cartea pe care o iubesc” ed. a 8-a, 2026
Tănase Ema Gabriela
clasa a 7-a Școala Gimnazială nr. 1 Onești, prof. îndrumător Aivănesei Cristina

Cartea pe care o iubesc…

          Există o anumită tăcere pe care doar Marea știe să o rostească. Un cântec, o rugăciune a valurilor care nu are nevoie decât de iubire pentru a fi auzită. Întotdeauna am privit Marea nu ca pe un simplu peisaj, ci ca pe o oglindă în care cerul își măsoară infinitul. Însă abia când am deschis paginile cărții „Mica filosofie a mării” de Laurence Devillairs, am înțeles că această iubire era, de fapt, căutarea propriul meu țărm interior.

De atunci, povestea legăturii noastre a început să se scrie mai puternică și mai luminoasă decât orice răsărit care își strecoară razele printre întunericul norilor cenușii.. O așteptam.

O doream așa cum o ființă își așteaptă iubirea la țărm de mare, sigură că se va întoarce mereu din larg.

Mai întâi, marea s-a adăpostit în palmele mele, apoi s-a cuibărit în sufletul meu.

Seară de seară, fiecare pagină a revărsat asupra mea oaze de splendoare și o mireasmă de vară. M-am simțit pășind ușor în adâncul propriei mele ființe, ca într-un exercițiu de regăsire.

Pe mine, această carte m-a făcut sa iubesc și mai mult Marea. Ea imită, cu o precizie divină, mișcările sufletului meu, inima înălțându-se în valurile ei, atingând crestele albe ale speranței,  pentru ca apoi să se prăbușească odată cu ele, uitându-și propriile slăbiciuni.

”Marea este viața. Ba chiar mai mult: este sensul. Ea ne spune ce înseamnă să existăm, indiferent că suntem amirali sau simpli mateloți. Își oferă neobosit învățăturile și sfaturile celor care știu să asculte, care știu să se oprească, în tăcere, să-i soarbă filosofia.”

Marea mă încurajează să-mi îmblânzesc temerile, să îndrăznesc, să mă opun valurilor. Ea mă învață să pornesc în larg și să savurez viața. Îmi șoptește blând despre noi începuturi și despre lumina vieții. Să nu-mi fie frică, să spintec valurile și să privesc drept înainte. Și să rămân mereu stapâna propriului meu destin.

Mă întreb deseori, de ce inima mea caută  mereu țărmul?

Paginile din carte m-au ajutat să găsesc răspunsul la întrebare.

Pentru că Marea îmi oferă iluzia infinitului. Privind linia unde azurul sărută apa, simt cum granițele propriilor noastre limitări se topesc, devenind fire de nisip. Măreția ei a pătruns în mine și știam că sunt purtată de ceva mai frumos și mai puternic decât mine.

Cât de mica mă simt atunci când am prilejul să îi contemplez măreția! Cât de pământești par preocupările noastre, când ea ne invită să privim mai sus și mai departe. Doar însoțiți de Mare aflăm că imprevizibilul face parte din viața noastră și vor exista mereu tărâmuri pline de mister care ne pot surprinde.

Cum aș putea să nu iubesc această carte, când ea a reușit să trezească în mine ecoul primei întâlniri cu Marea? Acea clipă suspendată în timp, când am înțeles că lumea este mult mai mare decât pașii mei. A fost ceva ce nu mai simțisem niciodată, ceva dincolo de ceea ce gândesc sau simt. Marea a devenit ritmul propriului meu puls.

Am iubit această “Mică filosofie a mării” până la ultima pagină cu toată ființa mea pentru că mă privesc în ea ca și cum m-aș privi într-o oglindă: fără ascunzișuri, cu sufletul la vedere.

Să fim asemenea mării, mi-a șoptit fiecare pagină…Să redescoperim savoarea lucrurilor; să privim dincolo de aparențe; să îndrăznim să spunem ce simțim; să devenim eroii propriei existențe…

Ceea ce avem de învățat de la mare nu sunt atât secretele ei, cât propriile noastre secrete. Să prețuim prezența noastră, să rămânem atenți la noi înșine. “Să fim atenți la ceea ce vibrează în noi cu mai multă intensitate , cu mai mult adevăr”, mi-a șoptit într-una din seri.

Cu cartea în palme, de pe țărmul gândurilor mele, simt cum fiecare val care trece preia greutatea cuvintelor nespuse, lăsând în urma lui o liniște desăvârșită. Mă îndeamnă la tăcere, căci Marea este singura care vorbește în acele clipe de taină. Este nevoie doar să o ascult. Să o ascult, să mă las purtată de vânt, de valurile întrebărilor și să-mi contopesc răsuflarea cu cea a ei. Poate atunci, o voi cunoaște deplin și voi înțelege ceea ce repetă neîncetat ….Marea, numai ea….