Monstrul de la miezul nopții – lucrare premiată – locul I – Concursul de proză scurtă ”Radu Rosetti”

Era ca și cum o pasăre fără aripi se ghemuise în colțul patului. Speriată. Încercând să zboare de fiecare dată când ceasul bătea ora nopții. Dădea uneori disperată din mâini, alteori nu era o fărâmă de speranță în brațele ei. Reuși să se ridice puțin, foarte puțin, doar cât să simtă adierea vântului ce-i sufla în cearșaf, fluturându-l și înălțându-l odată cu pasărea în slăvi, înainte de a-l pune înapoi în locul unde merita: la pământ. Nemișcat. Rănit. În cădere se uita la ceea ce aspira să atingă, însă văzduhul, unde nimic nu are limite, o libertate absolută, părea să fie una cu visurile ­− prea departe pentru a putea fi o speranță. În cădere, aerul vuia în urechea ei, urla șoapte nespuse. Era aspru, era rece, dar era cel mai apropiat lucru de vântul de acolo sus, cel ce te poartă în zbor către lumi nevăzute de ochii lumii. Pentru ea, asta însemna totul, dar pentru alții, a zbura era precum un ciclu de inspirație și expirație, era precum gustatul norilor ce pentru ei era un nimic. Oare știu cât de aproape sunt de visul meu? Geamul întredeschis din cameră bătea în perete precum o pendulă. Închis și deschis. Pasărea, în capul nopții, și-a întins brațul spre fereastră, spre cer. Și-a îndreptat degetele arcuite în încercarea simplă de a atinge o stea, însă ele păreau un pic prea departe în seara asta. Se îndepărtau ușor, ușor de ea. Trăgeau cu ele tot ce mai însemna pic de culoare. Nimic monoton. Învinsă, căzu înapoi pe pat. Ce mai putea să facă dacă nici stelele nu-i mai pătrundeau cu săbii de lumină prim geam să-i strălucească în ochi măcar puțin?

Tata nu mai venea seara să o acopere cu pătura de lumea crudă din jur ce, fără pătură, era bocnă. Ușa nu mai stătea crăpată puțin încât lumina din bucătărie să intre înăuntru, chair dacă odată cu lumină apărea și zgomotul acela insuportabil de voci nervoase ce aruncă în aer cuvinte negândite. Tata nu mai era prin preajmă să facă liniște. Trecură șaizeci și trei de zile de când tata nu a mai intrat pe ușă cu o plasă plină de pești și, deși nimeni nu a îndrăznit să-mi strecoare adevărul în minte, atunci am știut. Tata nu mai avea să vină acasă pentru mult timp. Mama, în acea noapte, a trântit ușa de la intrare, s-a rezemat de ea și, căzând ușor pe jos, a început să plângă în hohote. Mirosea a spital și alcool. Nu o mai văzusem pe mama tristă înainte. Doar nervoasă. Mi-aș dori să nu mai țipe mereu. Îmi este frică.

Tata, nu mai văd nimic pe cer. Mi-a spus să-l caut acolo sus, să mă uit mereu unde totul poate exista și voi primi ce vreau. Dar stelele nu-mi mai sclipesc, iar pe tata nu-l văd acolo așa cum mi-a promis.

Cuvântul familie îmi este străin acum. Ziua în care viața noastră s-a destrămat a sfâșiat acel cuvânt. Nu mai știu ce zi este azi, nici mâine. Sau poate deja este mâine. Nu știu. Nu dorm bine. Mai are rost să visez?

Pasărea va continua să plutească, să cadă, să tânjească și să râdă de sine căci încă spera să zboare. Dar cum să zboare când aripile i-au fost smulse?

***

 

Dragă Cineva,

Uite că tu nu mă cunoști, și cum dă necazul, nici eu pe tine. Dar e mai bine așa. Dacă ți-aș fi spus că sunt un fleac de om cu o inimă tremurândă și o frică în mine precum o buruiană înconjurată pe vene, nu cred că ți-ar mai păsa să citești ce o să-ți spun în continuare. Dar uite că tare aș vrea s-o faci. Vezi tu, tata e mort. M-au ținut departe de înmormântare, într-un loc de joacă, dar smoala ce se lasă atunci când cineva nu mai calcă pe Pământ este lungă în lățime; cuprinde pe mulți. Nimeni din parc nu știa de ce plâng. Iar mama…O iubesc pe mama, deși uneori ea pare că nu o face. A țipat la mine azi.  A făcut-o și ieri. În fiecare zi mă ceartă. Dar nu se uită în ochii mei. Parcă se ceartă cu ea însăși Și, vezi tu, îmi este teamă. Noaptea, când mama doarme, este liniște. Doar bufnițele mai cântă încet. Dar eu nu le mai aud. Nu mai văd. Nu mai aud. Nu mai simt.

O să regret asta, dar poți trece pe la mine? Uit să respir fiindcă nu mai vorbesc. Întunericul mă sufocă. 

– Hunor

 

MONSTRUL

Noaptea înghițise din nou lumea pe când eu îmi croisem drum spre singura casă de pe acea stradă. Era mică și șubredă. Singura culoare de acolo era mașina cea roșie parcată în fața ei. Ai fi vrut să faci cale întoarsă, să nu mai privești înapoi, dar simțisem o lacrimă căzând cu zgomot pe podeaua rece de acolo, iar atunci am știut că va trebui să mă pitesc în colțul minții cuiva, reamintindu-i în fiecare zi de ce trebuie să pună un picior în fața celuilant. Dar nu direct. Eu nu o să fiu prezent, însă ecoul ființei mele va fi. Iar când mă va uita, mă voi reîntoarce. Nu dispar, ci exist în murmurul plânsetului mut.

Lemnul de pe veranda casei scârțaia. Îmi vâr degetele prin crăpătura geamului și, încet, o deschid mai larg cât să-mi încapă trupul lunguieț înăuntru. Mirosea a lemn bătrân și praf. Era tăcut, doar un tic ocazional al ceasului de pe hol și respiratul apăsat al băiatului se mai auzeau. Stătea în fund pe pat și, chiar dacă era frig, pătura era împăturită sub pernă. Părea să aibă un coșmar. Genul de coșmar unde te urmărește ceva, unde, indiferent de cât de tare te țineai, tot cădeai. Genul de coșmar unde crezi că nu ai scăpare. Doar că el avea ochii deschiși.

− Ai venit, a șoptit Hunor, spărgând liniștea de acolo.

Nu a spus nimănui despre acel coșmar, nici măcar mamei lui. Stătea lipit de el, parcă era o ancoră a lumii. Și poate asta era pentru el. Însă eu știam despre ea. Știam totul despre el. Și la fel știa și el despre mine.

− M-ai chemat. Știai că o să vin la un moment dat.

Era înconjurat numai de plușuri în formă de animale. Elefanți, girafe, urși, vulpi, găini, lei, însă era o oiță de care băiatul părea să nu-i dea drumul.

− Pleacă. E prea târziu. Ușa e închisă. Dincolo sunt numai spații goale.

− O, dar te înșeli. Lasă-mă să-ți arăt.

Mă îndrept spre ușa camerei sale și, când să pun mâna pe clanță, Hunor sare din pat și se lasă pe ușă, blocând-o.

− Nu! N-o deschide! Nu știi ce-i acolo!

Orice ar fi fost dincolo de acea bucată de lemn, fie frumos, fie hidos, știam că el nu va vrea să vadă. Însă cât să tot stea în beznă?

În spatele lui ușa deja se deschisese. Trec pe lângă el, înaintând spre acel necunoscut. Mă uit în spate la Hunor ce ezita să intre. Avea ochii larg deschiși și temători. Ținea strâns acel pluș în brațe.

Hunor.

O voce. Un caldă și îndepărtată care ajunge direct la băiat. Nu eram eu, nici ce era dincolo de ușa, dar când băiatul a pășit înăuntru, am știu că acea voce era tatăl său. Dincolo era necunoscutul pe care Hunor a încercat mereu să-l evite, să-l îngroape și să nu-l mai vadă niciodată. Nimic nu se schimbase, însă acum nu mai era singur.

 

Dragă Cineva,

Prima scrisoare nu știu dacă a ajuns la tine, iar dacă a ajuns, te rog, scrie-mi înapoi. Nu mă lăsa așa. Ești la fel ca toți ceilalți. Toată lumea spune că mă va ajuta, că le va păsa de mine, iar după ce promit uită complet! Sunt așa nesemnicativ încât lumea tot uită de mine?!

Acum trei ani tata nu a uitat. Îmi dorisem de mult să merg la circ. Mi se părea cel mai uimitor loc. Așa că m-a dus de ziua mea. Chiar dacă am plâns pentru că îmi era milă de animale, am apreciat gestul. Când va veni ziua mea ce voi face? Tata nu mai e.

– Hunor

***

Tunelul prin care am mers părea să nu mai aibă sfârșit. Pereții erau scorojiți și lumina lipsea. Doar becurile cu o lumină albă ce fâlfâiau în depărtare mai făceau locul puțin mai plăcut. Hunor, lângă mine, mergea nesigur. Se uita în toate părțile, se juca anxios cu acel pluș și ezita la fiecare pas.

− De ce ai venit până la urmă?

− Poftim? Ah… Nu știu. Nu vreau să fiu aici. Dar simțeam că… trebuie să vin. Dacă ai ști cum arăți, nici tu nu ai veni dacă nu ai simți obligația.

− Ce drăguț.

Cu cât înaintam, lumina de la capăt se făcea mai mare. Un sfârșit. Cu cât creștea, aerul se umplea de un miros putred al unui glas armonios de copil stingher și temător doar de becul stins. Un copil ce acum își vrea bucată aceea furată din el înapoi, acea bucată ce nu știa ce-i rușinea când visa cu voce tare. Acum îi e frică de oameni, nu de umbre ce apar în colțul ochiului. Mirosul era familiar. Foarte familiar. Stau puțin să mă gândesc, apoi înțeleg. Mirosea precum…

− Miroase exact ca-n camera mea aici, a spus băiatul.

Mi-aș fi dorit să-l contrazic. Să-i spun că i se pare, însă știam că ar fi fost o minciună. Cum s-a ajuns la asta? Știam răspunsul, dar am decis să-l țin ascuns încă pentru puțin timp.

Ne-am gândit oare, noi ca oameni, cât de aproape suntem de marginea prăpastiei ce ne aruncă spre o lume adultă? O lume în care doare să aterizezi dacă ești aruncat. Din cădere te uiți în sus și vezi amintiri dintr-o viață unde încă ești copil. Îți vezi jucăriile ce zburdă, câinele ce dansează și parcă fluturii mereu există. Ți-ai promis dimineață că astăzi vei râde mai mult, că te vei distra, dar când a devenit distracția o întrebuințare pentru fiecare zi? Devii un termostat al casei, un filtru prin care trec toți. A doua zi de dimineață deschizi ochii și privești în jur, iar atunci vezi că ești la facultate între oameni maturi. Ești mic, ești crud, dar ești acolo căci ,,poți gândi egal”. Ce prostie! Pui raze în cer de soare, dar ție împrejur ți-e frig; pui părți din ce mai ai prețios în viața deja trecută a cuiva. Ai vrea să le iei înapoi, dar de un an e tot o lume fără soare… Cum?

Când tunelul s-a terminat am ajuns într-o încăpere spațioasă cu pereți în dungi roșii și albe. O adiere de vânt își făcea apariția. Era beznă.

− Ce-i asta… Nu văd ni…

Dar nu a mai reușit să termine căci luminile s-au aprins, deslușind misterul locului. Era un cort de circ. Zeci de scaune aliniate în formă de cerc ca în amfiteatru, însă toate goale. Spectacol pregătit, însă nimeni să-l privească. Înaintăm pe trepte în jos când, dintr-o dată, lumină se stinge din nou. Când se aprinde la loc, acolo jos unde era scena, erau o mulțime de animale care se băteau între ele. Un haos cumplit din care urlete ieșeau continuu. Care mai de care își arăta mândria sau furia, cu ai lor colți pe afară sau cu frica în spate, ca o umbră ce nu-și găsește locul altundeva. Unele sar la gâtul altora, pe când alții se ascund în spatele animalelor mai mari. Deși fiecare animal era diferit, toți aveau aceeași ochi. Aceeași privire tulburată de apa morții, căci ele știu că se pot îneca în ea. Aceeași viziune se ascundea sub pleoape căci atunci ele voiau să pună un sfârșit la tot. Ochii lor aveau mânie pulsătoare, dar în iriși toți aveau groază.

Iar în acel război, în acea dezordine a ființelor, printre ele se ascundea o pereche de altfel de ochi. Ochi puri. Ochi ce încă țineau o sclipire în ei, ce nu știau ce se întâmpla. Era mică, prostuță, însă din interior la exterior puteai să vezi crudul adevăr al sincerității cu care se holba la un punct nedefinit al lumii ce părea să nu se fi deschis cu totul pentru ea. În fața acelui calvar, a acelor animale neastâmpărate se afla o căprioară. Una inocentă și fină la suflet. Nu avea nicio vină să fie acolo. Sau… Sclipirea din ochii ei nu venea din suflet, ci din lacrimile ce-i atârnau din ei, prelingându-se încet pe obraz, în pământ. Îngropate.

Hunor s-a dat semnificativ în spate cu pași mici, ca și cum s-ar fi ascuns. Se vedea în tremuratul mâinilor sale, în plușul pe care-l ținea strâns și-n respiratul oprit că îl deranja lucrul la care era martor. Se făcuse mic.

− Hunor.

Dar nu mă auzea. Și nu pentru că o parte din creierul lui nu mai funcționa cum trebuie din cauza unor frici. El chiar nu mă auzea, oricât de mult aș fi strigat. Nu auzea ceea ce voia să-l ajute.

Din colțul ochiului, nu există o direcție, apare o ființă cu înfățișare umană. Un clovn. Fața albă, colorată, haine asemănătoare culorilor de roșu, mov și verde de pe machiaj. Un fals. Tot tacâmul. În mod normal, clovnii sunt cei ce te fac să râzi, ce-ți fac ziua mai distactivă decât celelalte, dar nu clovnul acesta. Avea un zâmbet sinistru și ochi cu aceeași privire. Acele animale nu erau singurele ființe vânate din acel cort. Clovnul, neașteptat, îi înmânează băiatului o pușcă. El o refuză, încearcă, dar clovnul deja îi aruncase acea armă în mâini. Hunor își lărgește ochii, jumătate confuz, jumătate speriat.

− Împușc-o. Elimin-o. Haide, Hunor, trebuie.

Arma îi tremură în mâini. Hunor era…

−Trebuie.

Intimidat.

−Trebuie!

Împietrit.

Băiatul ridică acea pușcă cu respirația tăiată. I-am spus să se oprească, am strigat, dar era în zadar. Degetul era nemișcat pe trăgaci.

− Haide, Hunor, de ce eziți? Nu omorai mereu pești cu tatăl tău? Nu erai mereu la pescuit? La vânat? Ce are animalul din fața ta și celelalte nu au avut?

− Ea… Ea are ochii mei.

Îngrozit.

Cu o spulberare a sunetului și cu o smucitură, glonțul iese din țeava de metal, tăind aerul în două, despărțind lumea în cea vie și cea dusă. Hunor își închide pleoapele strâns și cade jos. Când îi deschide iar, o lacrimă se prelinge din ochiul lui până jos, pe pământ, îngroat, pe când glonțul străpunge ținta. Însă nu era miros de metal în aer, nu erau bălți de sânge, nici țipete de oroare. Era sunetul de sticlă spartă ce zgâria timpanul. Pe jos numai cioburi ale cioburilor destrâmate din ce era de fapt acolo. O oglindă.

Când el clipește din nou, camera se schimbă. E întunecată și nesfârșită și plină de alte oglinzi unice. Mare, mică, lată, lungă, spartă, intactă. Hunor refuză să le privescă. Nu și-a schimbat poziția sau inima temurândă de atunci.

− Am omorât-o… E dusă. Ucisă! Dusă! Nu mai e… Eu…

− Nu e vina ta, Hunor. Nu ești tu cel ce a vrut s-o facă. Poate că ai împușcat-o, dar nu tu ți-ai pus arma în mână, nu mintea ți-a încordat degetul pe trăgaci.

Tace. Îl iau de mână și-l pun pe picioare.

− Privește. Ești tu, în orice reflexie posibilă.

O oglindă spartă îl reflecta pe el când era mic, alta în uniformă de școală, alta când el era cercetaș, una crăpată era el cu un coif de zi de naștere pe cap.

− Orice ai vedea, oricum l-ai vedea, ești tu. Același suflet în fiecare ramă. Chiar dacă unele sunt mai diferite, atâta timp cât îți știi forma sufletului, totul va fi bine. Prin cioburi, prin sticlă, ești tot tu.

Își strege lacrimile și se uită în jur. Pe unele le evita. La altele se holba.

− Vezi?

− Văd.

***

Dragă Cineva,

            Iartă-mă că m-am enervat. Posibil, ai alte treburi mult mai importante decât să asculți un copil cum se plânge toată ziua. Însă… Vrei să vii la ziua mea? Este peste două luni. Și așa nu vine nimeni. Tata mi-a zis că-mi va prinde bine un prieten. Fără cadou, te rog. Tata mi-a promis unul. Ce zici?

– Hunor

 

Următorul tunel prin care mergem era mult mai diferit de celălalt. Era larg și luminat și spațios. Pereții erau albi și aleatoriu erau mici desene ale unor copii sau chiar baloane dezumflate. Printr-un geam puteai vedea afară. Se vedea doar cerul ce încă era de tăciune. Însă stelele luminau mai intens în beznă totală. Oare Hunor le poate vedea la fel? Nu, nu încă.

Acum băiatul mergea mai ferm puțin. Nu mai avea pași nehotărâți și mici.

− Mai este mult? m-a întrebat.

− Ți-aș zice, dar nu eu l-am făcut.

− Habar n-am… Nu ești tu atotștiutor?

În voce avea sacasm, iar pe fața lui s-a strecurat un mic zâmbet. Arăta așa de nou…

Peste câteva momente se ivește o ușă. Era deschisă puțin, doar cât să se vadă lumina de pe partea cealaltă. Când am pășit înăuntru camera nu era un definită. Pereții nu existau, nu erau limite, însă oriunde te uitai erau decorațiuni cu baloane sau confetti, dulciuri, jucării… Podeaua, deși nu era, tot puteai să mergi pe acolo fără nicio problemă. Era straniu. Adia un mic vânt, bătea din dreapta spre stânga, chiar dacă părea imposibil.

− Ce loc straniu, a zis Hunor în timp ce se uita în toate părțile.

Ne chinuiam să formăm o imagine întreagă a locului acela. Nu era lumină… și cam nimic altceva. Asta s-a schimbat foarte rapid când un bec s-a aprins. Era legat doar de un fir ce nu părea să se sfârșească, dacă te uitai în sus. Fix sub el era o masă pătrată și mică, cu un scaun. Toate decorațiunile acelea păreau să facă sens acum, căci pe acea masă se afla un tort cu o lumânare aprinsă, o vază cu o floare ofilită și turnuri de cadouri împrejurul mesei, toate în cutii colorate. În spatele ei erau zeci de scaune pe care stăteau plușuri. Nimeni nu a venit la ziua asta de naștere.

Băiatul s-a uitat timid la mine.

− Când pot pleca?

A înțeles din priviri că nu-i pot da un răspuns concret. S-a uitat lung la masă, la scaun, după s-a așezat, punându-și plușul oiță deasupra. Bătea cu degetul în lemn, nesigur ce să facă. Avea așa o tristețe în ochi, încât ți-ar fi părut rău și dacă nu l-ai fi cunoscut.

Deși știu aprope totul despre el, nu-mi amintesc cum era el înainte de deces. Nu-mi amintesc zilele sale lungi când stătea tolănit pe toată canapeaua jucându-se macao cu tatăl său, sau când făcea plăcinte din noroi pentru pisicile vecinei de lângă stația de autobuz. Nici râsul său ce era colorat în toate nuanțele nu-mi mai era întipărit prin gânduri. Acel râs ce ridica ceața de pe pământ, ce răsuna din baie până în clasă în timpul școlii, ce dispărea doar când o ușa se trântea sau când el dormea. Și, oricât de mult aș vrea să schimb asta, să-i pun zâmbetul acela cu toți dinții pe fața, știu că pentru el ar fi un lucru străin. Pierdut. Rece. Cum s-a ajuns la asta? Cum s-a răsucit viața în jurul lui de a reușit să-l strângă până când l-a secat de tot de ce mai avea de aur din acest lucru neprețuit numit copilărie? Cum? Aș fi numit asta o crimă, dar poate nu este pierdut de tot. Și lacrimile reflectă lumina soarelui. Eu știu, el va afla.

Incert, Hunor s-a răsucit pe scaun, cadourile captivându-i atenția. Era curios. S-a aplecat și a pus unul roșu pe masă. S-a holbat câteva secunde la el înainte de ai ridica capacul. Din el au țâșnit cuvinte, voci.

„Prima lui zi de școală!”

− Mama! Astea vorbesc! a spus el cu ochii largi.

A înșfăcat rapid altul portocaliu și i-a azvârlit capacul pe jos.

„Azi te voi învăța să pescuiești!”

− Tata!

Am zâmbit. O face și el. Cu tot cu dinți, cu tot cu ochi. Dar, vai, ce puțin a durat.

„Ce naiba mai cauți aici?!”

− Mama?

„Monstrule! De ce m-ai lovit?!”

            „Pleacă!”

            „Ești prea… ciudat ca să stai aici, scuze.”

− Nu! Nu!

Din ce părea să fie o bucurie, s-a transformat în ceva de regretat.

Îi tremurau mâinile pe următoarea cutie care era una galbenă. Nu mai era încântat să le deschidă. Cum să fie?

„Bravo, Hunor! Primul tău pește!”

            Îi cursese o lacrimă pe obraz. A dus cutia la piept și-a strâns-o tare. Refuza să-i mai dea drumul. Vântul bătea mai rapid, mai nervos.

−Alta… Alta nu mai deschid! Nu! a țipat el.

Cu cât o strângea mai cu forță, cu atât vântul era mai furios. Baloanele au zburat. O petală a acelei flori ofilite s-a dezlipit de tulpină. Flacăra lumânării nu s-a mișcat. Celelalte cutii au început să murmure, să tremure. Voiau deshise. Totul în jur se destrăma încet, dar Hunor tot se ținea de acea fărâmă de fericire.

− Hunor, va trebui să le deschizi pe celelalte. Nu cred că ai de ales.

− De ce trebuie mereu?! Nu vreau altceva! Vreau doar asta!

M-am gândit la acum câteva minute în urmă când el zâmbea. Nu cerea mult. Cerea doar acea-zisă normalitate înapoi. Voia să fie ca ceilalți, voia să râdă ca ei. Voia să nu-i fie frică de ce putea veni prin ușă dacă o ținea deschisă. Puteai vedea în ochii lui cum se simte ca o piesă de puzzle ce are cinci colțuri în loc de patru. Dar poate asta nu trebuie să rămână așa.

Am pășit mai aproape de el, sperând că el încă mă mai poate auzi. A vorbit el înainte să pot spune ceva.

− Știi… Poate mama avea dreptate. Poate chiar sunt un monstru… Poate că dacă nu aș fi fost, eu părinții mei nu s-ar fi certat atât de mult…

Am oftat.

− Hunor, ce crezi că sunt cadourile astea?

Le-a privit lung.

− Nu știu.

− Dacă ți-aș spune că sunt o parte din tine, că te formează ca om, că sunt amintirile tale, ți-ar mai fi frică să le deschizi pe celelalte?

A luat cutia de la piept și a rotit-o pe toate părțile.

− Nu știu ce se află în ele. De ce aș vrea să-mi amintesc ce s-a întâmplat acum demult?

A ezitat să mă privească. Scuturase cadoul de parcă voia să scoată cuvintele acelea din el încă o dată. Să-l încălzească puțin. Ca un Adam mic în căutarea unei coaste, așa tânjea el după fragmente de lumină. De te-ai fi uitat în jos l-ai fi văzut ținându-se de rădăcini, speriat să fie purtat de o apă mai rece.

− Dar cum poți ști care sunt triste și care sunt fericite? Nu a fost unul trist galben la fel ca cel fericit? Nu. Nuanțele, Hunor, sunt atât de multe și diverse pe fiecare amintire a ta. Nu le poți categoriza în trist și fericit căci sunt doar nuanțe ce-ți colorează pânza vieții.

Am luat o cutie verde-deschis în mână.

− Ce s-a întâmplat după ce s-au luat colegii tăi de tine?

− Am… și-a șters o lacrimă. Am găsit un cățeluș. Rufus…

Am luat capacul de pe cutie, lăsând la iveală sunetul plăcut al unui lătrat.

− Nu există trist sau fericit. Doar sentimente, iar acestea sunt inevitabile.

Vântul se oprise. Nu de tot. Doar cât să-l simțim ca pe o mângâiere pe obraz. Lin. Ușor. Hunor s-a mai uitat o dată lung la cutia din mâna lui înainte de a o pune jos. Nu a spus nimic, nu mai avea mâini tremurânde, dar culorile din ochi, nuanțele ce reflectau ceea ce era în fața lui, acelea m-au făcut să înțeleg că el mai are un pic de forță în el încât să-și deschidă singur amintirile. Să le audă. Să le simtă.

A pus pe masă un cadou de un albastru intens. A ezitat înainte de a-l deschide. Dacă Hunor nu ar fi vrut să se schimbe, ar fi venit un ciclon. Dar nu este cazul. Capacul era pe masă. S-a apropiat cu urechea de margine și, din ce în ce mai tare, se auzea un cântec. Un cântec ce, pentru el, însemna mult mai mult, căci își amintea exact unde l-a mai auzit. Erau doar glasuri cunoscute. Galsuri ce-i cântau „La mulți ani” în cor.

Apropii tortul de el.

− Pune-ți o dorință, Hunor. Auzi?

− Aud.

A zâmbit înainte de a sufla în lumânări.

Floarea era verde din nou.

 

            Dragă Cineva,

            Îți scriu din nou. Iar stau pe capul tău. Iartă-mă. Însă sunt singur. Sâmbăta era ziua noastră de pește, dar cum tati nu mai e, nu mai am ce face. Nu am mai ieșit din cameră pentru ceva timp. Dacă aș avea o dorință, mi-aș dori să fie una dintre acele sâmbete din nou. Să fiu pe malul râului, să mă las purtat de apă, chiar dacă-mi este necunoscută de fiecare dată când o ating. Văd cerul în ea. Să mai încerc să mă duc la pescuit?

-Hunor

− Acum unde mergem? m-a întrebat Hunor.

Tunelul, de data asta, era unul făcut din nori. Erau pufoși și cu tente de mov. Afară se isca soarele. Doar puțin. Puțin încât să se schimbe norii în albastru închis. Mirosea a ploaie.

− Printre stele.

− Zău?

Am dat aprobator din cap.

− Știi… Te-ai făcut mai frumos de când ne-am cunoscut. Nu mai ești așa… de speriat.

I-am zâmbit.

La capătul tunelului nu mai era o ușa ce despărțea camerele, ci o tăiere abruptă a norilor ce te lăsa fix în mijlocul cerului. Când ne-am apropiat am văzut cum o barcă de lemn cu un singur felinar și o undiță ne așteptau. Pluteau în aer, nu aveau îngrijorări despre cădere. Să zbori așa lin prin văzduh, să fi liber să zburzi prin orice loc…

− O să mergem la pescuit?! a exclamat fericit băiatul.

Puteai auzi bucuria din glasul său. Ne-am urcat rapid în barcă, lăsând în spate praf de nori. A pus plușul-oiță jos și s-a uitat prin jur îmbucurat de amintiri. Nu mai ținea oița strâns. Știa că nimeni nu i-o poate lua acum. Barca, neașteptat, a început să se miște, să ne ridice deasupra norilor. Puteai vedea orizontul ce parcă tăia lumea în cea reală și cea divină. Și poate erau zecii de nori împrăștiați ce făceau locul frumos, sau poate luminile traficului de sub noi ce forfoteau continuu, sau chiar și luna cea mândră și rotundă și intensă de pe cer, ce acum părea de cinci ori mai mare. Însă erau sutele de mii de stele deasupra noastră ce sclipeau în bezna nopții. Lacrimi înghețate ce tremurau de frig, risipite și pierdute printre nori. Când te uitai la ele, pentru o clipă, totul era liniștit. Niciun gând nu te tulbura, niciun urlet ascuns prin minte, niciun claxon de jos nu mai exista. Erai doar tu și noaptea. Poate tu, la rândul tău, erai orizontul, căci în acel moment te simțeai la bariera dintre tot și nimic. Totul.

Hunor s-a uitat la mine.

− Noi o să pescuim… Aer? a întrebat.

− Nu este evident? O să prindem stele!

Avea cea mai confuză privire pe care am văzut-o. Într-adevăr, era ciudat. Cum să atingi ceva ce este la milioane de kilometri distanță? Însă în seară asta era posibil.

− Cum ar trebui să le iau? Nu am momeală.

− Încearcă și ai să vezi.

Sceptic, a luat undița în mână și a aruncat firul ei cât de departe a putut. Cârligul s-a dus în sus, pierzându-se prin întuneric.

− Asta-i nouă, a spus el.

Trecură minute bune și nimic nu s-a întâmplat. Ața s-a întins până sus de tot, iar barca se clătina ușor. Hunor a oftat.

−Asta-i mult mai plictisitor decât ar trebui să fie. Cu tata era mult mai… Nu mai voiai să pleci.

− O, dar sunt sigur că era mult mai plăcut atunci. Însă te asigur eu că era la fel de încet. Nu pescuitul îți plăcea.

M-am oprit.

− Lasă-mă să-ți arăt ceva. Te-ai gândit vreodată să te uiți în jos? Nu mulți o fac. Când se trezesc aici, deasupra tuturor cu lumea la picioare, nu le mai pasă atât de tare de ce-i mic.

S-a apropiat de mine și s-a aplecat ca să poată vedea.

− Privește departe, Hunor.

Printr-un petic gol între nori se vedeau, cât cuprindea ochiului, licăriri ale mașinilor și vărful clădirilor. Erau pâraie de aur pe fiecare stradă. Toată lumea aceea uriașă și înfricoșătoare era acum mică și neînsemnată.

− Zi-mi tu, să-ți iei palme de la toți, dar să-i minți că nu te doare? Să-ți înghiți tăcut necazul, să-ți domolești mereu plânsetul? Nu se poate, Hunor. Nu se poate să te ascunzi de un loc ce ți-e deja străin. Un loc unde pașii ți-s deja prăfuiți și ochii ți-s deja închiși. Rupem atât de mult din noi doar ca să fim lecuiți de lucruri mai rapid… Ce risipă!

Arăt cu mâna spre oraș.

− Iar când te vei duce acolo jos iarăși, amintește-ți de priveliștea asta. Amintește-ți că dimensiunea lui nu se va schimbă, dar tu, da. Nu-ți fie frică. Toată lumea este a ta. Este la fel cum a fost mereu. Doar că… Frigea prea tare ca să o poți ține tu în mâini.

S-a uitat înlăcrimat la mine. La mine, la oraș, la mine, la oraș…

− Vezi tu… Uneori mi-e dor de ce am fost. Mic și fraier. Și mă gândesc… Aceeași lume pe care o vedeam prin curcubeie este aceeași ce m-a dat la o parte de tot și toate.

A oftat.

− Dar, Hunor, ușa nu a fost niciodată încuiată. Încă ești acolo. Încă ești copil.

A tăcut.

− Ce vezi?

− Stele. Sunt multe și mi-era dor de ele.

− Ce auzi?

S-a dat mai aproape de marginea bărcii în încercarea de a auzi mai bine.

− Aproape nimic. Foarte încet… Poate nimicul să vorbească?

− Trebuie să știi să-l asculți. Îți vorbește de mult timp. Dar de simțit, simți?

S-a răsucit, s-a mutat de pe un loc pe altul, doar-doar să găsească răspunsul. Avea grijă să nu miște prea mult undița.

− Mă simt… Singur.

Hunor nu a fost mereu un copil cu gust amar în gură. Nu mereu nervos, nu mereu trist sau diferit. A fost, însă, mereu la mijloc. În orice ceartă acasă el se simțea mereu vinovat. La școală nu avea nici rezultate bune, nici rele. Nu a fost niciodată prea mult sau prea puțin. Monoton. Dar în tot griul vieții sale a găsit mereu o nuanță diferită în care putea râde la extrem și minim. Undeva unde îi era frică doar de întuneric. Iar acel colț din el nu-l va părăsi niciodată. Speranța ce pâlpâia în el era ceea ce-l făcea diferit.

− O, dar nu ești.

Atunci firul undiței a început să se scuture ca prin minune. S-a agățat de cârling, a găsit undița. Hunor, uimit, a tras repede firul înapoi ca să-și vadă trofeul. În mâinile sale se odihnea o mică inimă dintr-un colț de soare. O sclipire de neimaginat. O scânteie ce vibra.

− Deși stelele nu se văd ziua, ele tot strălucesc. Niciodată nu te lasă.

Avea ochii mari și ațintiți pe steaua din mâinile sale. Nu îndrăznea să-și ia ochii de la ea.

− E caldă… Simt căldură.

− Tatăl tău s-a ținut de promisiune, Hunor. Ai voie să te vindeci.

Steaua i se reflecta în ochi. Strălucirea venea acum din lumină, nu din lacrimi.

Povestea noastră avea să ajungă la un final în curând. Îmi făcusem treaba. Schimbasem o fărâmă din el. Poate nu pentru totdeauna, poate doar pentru câteva luni sau chiar ani, dar noi ne vom întâlni iarăși. Nu plec de tot.

− E timpul să mergi acasă, Hunor. Acum ai din nou un loc pe care să-l numești așa.

Și-a ridicat privirea din palme.

− Păi și tu? Tu unde o să te duci? Mă lași și tu?

− O să-ți fiu prin preajmă. Ca un prieten sau o umbră − m-am oprit. Nu e căderea de ce ți-e teamă. E impactul cu solul. Însă astăzi este o zi specială, una de care chiar tu ai uitat.

S-a uitat lung la mine. Soarele, timid, pândea de dincolo de orizont. Se ridica încet, nevrând să schimbe culorile prea repede. Nuanțele nopții se topeau în cele a zilei prin portocaliu, auriu și zeci de albaștrii. Nimeni nu ne promite că ziua de mâine va fi una bună, că ne va aduce zâmbetul pe față, dar soarele va răsări mereu atâta timp cât este pe cer.

Hunor a strâns la piept steaua și s-a ridicat în picioare.

− Ți-o las ție, mi-a spus uitându-se la oița sa. Eu o am deja în suflet.

I-am zâmbit.

− Simți?

− Simt.

A râs înainte de a păși afară din barcă.

 

În cădere a privit în jos locul unde aspira să fie încă o dată: acasă. Aerul îi vuia în urechi, îi urla șoapte nespuse, însă acum știa să le asculte. Și, vai, ce frumos cânta. Era din ce în ce mai aproape de pământ, așa că și-a închis ochii strâns. Nu mai avea nevoie de ei ca să vadă totul. Privea cu sufletul.

În acel moment, Hunor nu avea aripi. Dar a zburat. Ușor. Liber.

 

HUNOR

            Ieri am aflat că nu pot trăi.

 

Era așa o durere surdă. Una ce te apasă în jos, ce te afundă adânc în acea gaură ce nu părea să aibă capăt. Dar cum să aibă când trebuie tu singur să-ți sapi calea afară? Și cine avea să-mi spună asta? Ieri m-am trezit înecându-mă. Zilele se contopeau cu nopțile, viitorul era săptămâna trecută. Nimic nu te deranja din a te sufoca. Era precum un copac ce a uitat să mai crească. Stătut acolo în propia-și iarnă.

Dar poate asta era în capul meu. Poate eram doar „prea mic” pentru așa ceva.

Însă în dimineața asta, toată plapuma aceea grea și apăsătoare era mult mai transparentă. Ciudat, nu? Eram învelit în păturica mea, înconjurat de plușuri. Era așa plăcut. Camera mea, deși nimic nu era mutat în ea, era schimbată. Razele intrau prin geam cu săbii calde de lumină prin care dansa praful, iar totul din încăpere avea culori accentuate și așa frumoase. Până și păsările ciripeau mai vesele. Uitasem acel sunet.

Mă ridic atent din pat, nu cumva să sperii fericirea ce s-a lăsat peste casă. Simțeam că uitasem ceva, dar ce? Era o amintire? O temă? O treabă sau vreun pluș? Oare unde era monstrul acum… Însă gândurile mi-au fost întrerupte de un obiect. Era ceva pe birou.

M-am apropiat cu pași timizi ca să văd. Pe birou era o pereche de aripi albe de care era legat un bilet. Ochii mi se deschiseră larg.

 

Dragă Hunor,

            Tatăl tău mi-a spus să ți le dau înapoi. Le meriți.

            Ești liber să zbori.

– Monstrul de la miezul nopții  

Am căscat gura citind. Aveam același scris. Și, gândindu-mă la noaptea trecută, parcă aveam și același mers, și aceeași postură, și aceeași ochi. Am surâs în sinea mea, încercând să nu las lacrimile afară. Ar fi trebuit să știu.

A  cum infinitul era al meu. Mare și cald și rece și bun. Eu.

Pașii mamei au răsunat pe hol. Erau grăbiți și lați. A crăpat ușa puțin, doar cât să vadă dacă sunt treaz. În prag, mama avea altfel de ochi, altfel de privire. Era mai blândă, mai luminată; puteai vedea cum îmi cere iertare prin ei. Mi-a vorbit cu un glas blând. Rar o mai văzusem așa.

− La mulți ani, Hunor!

Dintre toți, fix eu uitasem. Am simțit o căldură ce mi se strecurase prin tot corpul. Am tras aer adânc în piept.

Zâmbesc și alerg pe lângă mama dincolo de ușă. Departe.

 

Poate azi voi încerca să trăiesc.