Costache Negri – revoluţionar paşoptist moldovean, scriitor, pârcălab, deputat, vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova (n. 1812, Iași – d. 1876, Târgu Ocna)
Pentru că în cadrul Nocturnei Bibliotecii Municipale „Radu Rosetti” de anul acesta, eveniment ajuns la a XI-a ediție, a avut loc și lansarea volumului semnat de Daniel Baciu (târgocnean prin naștere) „Încercările copilăriei, bucuriile vieții: Roman despre familia Negri”, volum apărut în acest an la Editura Coresi și care poate fi împrumutat spre lecturare de la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti”, am ales astăzi să vă prezint personalitatea lui Costache Negri, un alt târgocnean (prin adopție)….
Potrivit „Enciclopediei României”, Costache Negri, revoluţionar paşoptist moldovean, scriitor, pârcălab, deputat, vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova, s-a născut în data de 14 mai 1812 la Iași (alte surse menționează luna martie, ca lună a nașterii…). S-a născut într-o familie de boieri înstăriţi. Tatăl: Petrache Negre iar mama: Smaranda Donici. Pericle Martinescu, în volumul biografic „Costache Negri” (București, Editura Tineretului, 1966) menționează „Petrache Negre, cum semna el de predilecţie, dintr-un spirit de aristocratism şi cum este întâlnit mai des în documentele epocii (mai rar Negrea), se născuse în jurul anului 1780. Data exactă nu se cunoaşte, dar se poate deduce din faptul că era cam de aceeaşi vârstă cu Costache Conachi, prietenul său, cel mai apropiat, făcând studii împreună şi rămânând tot timpul în strînse relaţii de afecţiune reciprocă şi comunitate de idei. Înainte de a împlini vârsta de treizeci de ani, Petrache Negre s-a căsătorit cu Smaranda Donici, fiica lui Miron Donici, pârcălab de Soroca, bunicul, după mamă, al lui Alecu Russo. Acest pârcălab Donici devenise cunoscut în toată Moldova prin cele opt fiice ale lui, supranumite pentru frumuseţea lor „cele opt muze”. În orice caz, Smaranda, mama lui Negri, nu-şi dezminţea renumele, fiind o femeie a cărei frumuseţe a inspirat multă vreme lira poetului Conachi, care o cunoscuse în tinereţe, ca soţie a prietenului său Petrache Negre.” Paul Păltănea în articolul „Note despre neamul mamei lui Costache Negri: Donici” apărut în volumul „Arhiva genealogică” (Iași, Editura Academiei Române, anul I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 205-219) ne spune că „Prin mamă, Costache Negri s-a înrudit cu alte familii boiereşti de veche tradiţie românească. Semnificativă ni se pare înfrăţirea, fie ea şi îndepărtată, cu familia cronicarului Miron Costin, care va fi contribuit, credem, la definitivarea personalităţii lui C. Negri, în care devotamentul pentru bunele rosturi ale ţării este egal cu cel al vestitului cronicar.” Ca un corolar al unor astfel de calităţi fizice moştenite de la mama şi de la tatăl său – el însuşi bărbat chipeş şi atrăgător – la care se adăuga o educaţie aleasă primită încă din copilărie, Costache Negri se va dezvolta şi se va impune în societatea din vremea lui ca un om înzestrat cu o mare prestanţă personală şi cu un caracter de o rară conduită morală. Toate acestea vor constitui premisele unei vieţi în care el, conştient, pe deasupra, de ascendența sa, va căuta totdeauna, şi în mod deliberat, să sporească prin fapte ceea ce natura îi oferise cu atâta dărnicie prin naştere.”
A copilărit la Iaşi, unde locuia în „casele Luca” rămase de la străbunici, iar vara pe la moşiile părinteşti din Moldova de jos, şi cu deosebire la Mânjina, de care se ataşase cel mai mult (și pe care a moștenit-o la moartea tatălui său în 1823, de ciumă). Copilăria lui s-a desfăşurat în deceniul imediat premergător Răscoalei de la 1821, deci într-o perioadă când numeroase idei de natură să pregătească spiritele în sensul unor transformări radicale, pătrunseseră şi în Țările Române, unde elemente mai luminate ale boierimii luau contact cu ele pe diverse căi, încercând să se adapteze curentului înnoitor al epocii.
Tatăl său, Petrache Negre, deşi făcea parte din rândul boierimii de rangul doi (avea rangul de agă), era un om cu principii înaintate în raport cu nivelul clasei lui, suferind influenţa adepţilor lui Voltaire şi fiind format în spiritul aspiraţiilor legitime ale vremii. În orice caz, Petrache era preocupat să dea copiilor săi o educaţie în concordanţă cu aspiraţiile ce pluteau în atmosfera timpului, dezvoltându-le în primul rând sentimentul patriotic şi dragostea de popor. Până în 1820, în casa din Iaşi a soţilor Negre veniseră pe lume trei copii (în afară de Costache, care avea să fie, singurul lor băiat): Catinca, cea mai mare, născută în 1810, Elena, născută, după Costache, în 1816 şi Maria (Evghenia/Eugenia după după intrarea în cinul monahal), în 1819. Ulterior, în 1923 se naște și Zulnia, ultimul copil al lui Petrache. Un sprijin important va căpăta Smaranda Negre din partea lui Costache Conachi – maștihul sau maștehul (termen învechit – tată vitreg), cum îl numește Costache Negri – cu care se va căsători în 1828 şi vor avea şi o fată, pe Ecaterina-Cocuţa. Moartea mamei sale, la 12 octombrie 1831, va fi o nouă lovitură pentru tânărul Negri . O parte din copii rămân în grija lui Costache Conachi, iar sora lui mai mare, Catinca, se căsătoreşte cu Vasile Rosetti-Pribeşti (1831). Costache Conachi şi-a manifestat interesul de a-l înfia pe tânărul Negri, dar acesta refuză.
De remarcat că, într-o vreme când instrucţia intelectuală a fetelor, chiar în familiile boiereşti, se limita la simpla alfabetizare (de multe ori nici atât !), cele trei fiice ale lui Petrache Negre învăţaseră, fiecare la timpul ei, să scrie şi să citească nu numai în limba română, dar şi în cea franceză, cu ajutorul unui preceptor francez, angajat anume în familia Negre; în schimb, fetele n-au fost puse să studieze greaca, pe care o cunoşteau „doar după ureche”. Costache însă, ca băiat, a făcut şi studii cu un „didascalos” grec, însuşindu-şi primele noţiuni de artă şi literatură, de matematică, istorie şi geografie, ce aveau să constituie fundamentul culturii lui generale de mai târziu. Paralel cu acestea, mama le cultiva copiilor ei o sensibilitate sufletească deosebită, manifestată mai târziu de aceştia în contactul cu artele şi literatura şi în legăturile lor cu poeţii şi oamenii de cultură ai ţării.
Revenind la Costache Negri, Radu Rosetti în volumul „Amintiri. Din prima tinerețe” (București, Editura Humanitas, 2017, p. 547-548…) afirmă despre el că „era unul din bărbaţii cei mai frumoşi ai ţării. De o statură de urieş, avea corpul unui Hercule şi un cap de o rară şi bărbătească frumuseţă. Părul îi era negru, bogat şi ondulat, fruntea puternică, ochi mari, negri, luminoşi, vii, dar de nespusă blândeţă, cu o expresiune de mare bunătate, sprâncene negre, lungi şi bine hrănite, un nas puţin încovoiat şi o gură frumoasă cu buze rumene şi pline: purta barba întreagă, lungă şi lată. Înfăţoşarea lui era impunătoare, dar te simţeai atras spre el prin impresiunea de blândeţă şi de bunătate ce o făcea de la primul aspect. Atât el, cât şi cucoana Catinca, soră-sa, mi-au spus în diferite rânduri că tatăl lor, Petrache Negri, fusese grec venit din Ţarigrad care-şi făcuse cariera în ţară la noi. Nici unul din familie nu hrănea vro simpatie pentru greci şi cred că, în inima lor, ar fi preferat să fi fost de obârşie română, dar deloc nu ascundeau această origine grecească.”
Referitor la originea grecească a familiei Negri (pe care, de altfel, Pericle Martinescu o contestă !) și Constantin Gane în volumul „Neamurile Mavrodinești din Țara Românească și din Moldova și monografia familiei Ion Mavrodi vel Hatman” (București, Imprimeriile „Frăția Românească”, 1942, p. 92-94) ne aduce la cunoștință „din punct de vedere genealogic un fapt, nu nou, dar îndeobște puțin cunoscut, …., anume acel al descendenții în linie bărbătească directă a marelui patriot român Costachi Negri, din Apostol Mavrodi, ușierul din secolul al XVII-lea, familiile astăzi curat românești ale neamurilor Mavrodin, Apostol și Negri fiind toate din una și aceeași origine…grecească (Nomenclatura onomastica e și mai bogată, numele de Mavros și derivatele sale constituind de fapt poreclă. Mavros însemnând „negru”, Mavrodi sau Mavrudi (cu accentul tonic pe-ultima silaba) înseamnă „Cel negru”, „oacheșul”) ! Drept dovadă de puterea de asimilare a neamului nostru.”
Întorcându-ne la „Amintirile” lui Radu Rosetti, după studiile cu didascalos grec Costache Negri îşi continuă studiile „în pensionul lui Cuénin, plecă apoi în Franţa, unde, dacă nu urmă cursuri regulate, îşi însuşi, mai ales prin cetire, o bogată cultură, fiind de firea lui foarte dornic de învăţătură şi interesându-se nu numai de literatură şi de istorie, dar şi de chestiuni ştiinţifice, avea mai multe cunoştinţi decât mulţi posesori de diplome, dar era de o rară modestie. Făcu în tinereţe mai multe călătorii în Italia, ţară pe care o iubea foarte şi din care adusese o colecţie de tablouri de valoare. Avea talent pentru poezie, ni-au rămas de la el mai multe piese de versuri, cele mai multe cu subiect patriotic, care arată uşurinţă de versificare, o mare iubire de ţară şi de neam şi un viu simţ al frumuseţilor naturii.
Familia Negri, cu toată originea ei grecească, se distingea din tinereţe prin patriotismul ei înflăcărat şi dezinteresat. Pe când, în cele mai multe din familiile noastre boiereşti, limba grecească fusese înlocuită, în al doilea sfert al veacului, prin acea franceză, am auzit totdeauna pe Negri şi pe surorile lui întrebuinţând între dânşii numai limba românească şi, după cât ştiu, surorile n-au învăţat limba grecească şi numai o înţelegeau puţin, fiindcă, în copilăria lor, fiind vorbită pretutindeni, au prins câte ceva dintr-însa mulţămit uşurinţii cu care copiii îndeobşte se familiarizează cu înţelesul limbilor ce le aud vorbindu-se împrejurul lor. Costache Negri însă vorbea din tinereţe limbile greacă modernă, franceză, germană şi italiană, iar în timpul şederilor sale prelungite în Constantinopol îşi însuşise şi cunoştinţa limbei turce. Franceza lui era nu numai foarte corectă, dar chiar de o rară eleganţă. Mai posed scrisori franceze adresate de el tatei încă înainte de 1850, scrise cu marea, frumoasa şi bărbăteasca lui scriere, atât de caracteristică unei firi bune, generoase şi artistice. Adept fervent al ideilor naţionaliste, a luat parte la toate luptele duse sub Mihai Sturdza de tineret împotriva regimului de corupţiune al domnului şi a legat frăţie cu fruntea membrilor acestei opoziţiuni. O mare asămănare de aplecări şi de idei îl făcu să contracteze cu Vasile Alecsandri nişte legături ce încetară numai odată cu moartea lui Negri şi la strângerea cărora veni să contribuie în chip puternic marea iubire dintre poet şi sora lui Negri, Elena.
Cariera politică a lui Negri a început în timpul domniei lui Grigore Ghyka. Noul domn apreciase de mai înainte iubirea curată de neam şi de ţară a lui Negri, se convinsese că împărtăşeau acelaşi ideal, aceleaşi idei generoase, acelaşi absolut dispreţ pentru ban, aceeaşi iubire pentru acei slabi şi suferinzi. În întâia parte al acelei domnii, când Vodă, sub greul regim al protectoratului rusesc, era silit să ascundă cu îngrijire scopurile naţionaliste şi planurile liberale şi umanitare ce le hrănea, Negri a fost pârcălab la Galaţi, un pârcălab cum nu mai fusese altul până atunci. Acea pârcălăbie, care era cea mai mănoasă din isprăvniciile Moldovei ciuntite, se da până atunci acelui din favoriţii domnului care, neputând să fie făcut ministru deodată, urma să i se facă cu putinţă o cât de răpede îmbogăţire prin hărăzirea celei mai bănoase din slujbele de la ţinuturi. De astă dată această slujbă fu încredinţată celui mai neinteresat, celui mai dispreţuitor de bani dintre moldoveni. În loc de a spori, averea lui Negri, de pe atunci zdruncinată din cauza generozităţilor sale, mai scăzu în chip destul de însămnat, dar gălăţenilor li fu dat să vadă în sfârşit cu ochii un pârcălab cinstit, drept, bun şi totodată ager. În a doua parte a domniei lui Ghyka, când retragerea, în faţa somaţiunii austriace, a oştirilor lui Neculai Pavlovici readusese pe domn în scaun, el încredinţă lui Negri departamentul nou-înfiinţat al lucrărilor publice.
În timpul căimăcămiilor nu primi nici o slujbă şi fu unul din luptătorii cei mai convinşi ai partidului unirii, căruia îi făcu servicii preţioase. Adevărata şi marea activitate politică a lui Negri este însă legată de domnia lui Cuza, de care îl lega o veche şi strânsă prietenie. De la început el este trimes la Constantinopol spre a stărui pentru recunoaşterea de cătră Poartă a îndoitei alegeri a domnului. Poarta, fără a cuteza să refuze recunoaşterea în chip formal, făcea fel de fel de greutăţi, întemeindu-se pe textul strict al Convenţiei, care pretutindeni vorbeşte de doi domni. Negri avea sprijinul ambasadorului francez, iar Poarta, puternic sprijinită şi chiar îndemnată de Austria, aştepta în realitate rezultatul războiului ce era gata să izbucnească între cele două împărăţii. Dacă Austria ar fi învins, nu poate încăpea îndoială că îndoita alegere a lui Cuza n-ar fi fost confirmată de Poartă şi unirea desăvârşită s-ar fi putut efectua numai cu mult mai târziu. Nu se ştie chiar dacă, în asemene caz, alegerea lui Cuza nu ar fi fost anulată şi toate readuse în starea de mai înainte. Din fericire Franţa a fost învingătoare, iar Austria, învinsă, şi sultanul n-a îndrăznit să se opuie dorinţilor clar exprimate de Napoleon al III-lea, dar a urmat să invoce şi să ridice pretexte pentru a întârzia confirmarea alegerii. Corespondenţa lui Negri cu Cuza arată cu câtă perspicacitate cel dintâi, încă din primele zile ale sosirii sale în Constantinopol, a judecat situaţia, cu cât tact, cu câtă sagacitate a lucrat pentru înlăturarea acestor pretexte, cât de adevărat descrie el situaţia în rapoartele sale cătră domn.
Dar serviciile lui Costache Negri au fost mai ales mari şi preţioase în timpul ce a decurs între învestirea lui Cuza şi recunoaşterea de cătră Poartă a unirii definitive. Rapoartele sale arată cu câtă dibăcie, cu cât devotament cătră ţară şi domn a lucrat Negri, ce sfetnic şi ajutor preţios a fost pentru Cuza. Tot el, în calitate de agent diplomatic al ţării la Constantinopol, a fost însărcinat, după secularizarea averilor mănăstireşti, să ducă negociaţiunile privitoare la chestiunea acestor bunuri închinate Locurilor Sfinte din Orient.
… Revoluţia de la 11 fevruar 1866 a pus capăt vieţii sale publice. Prieten devotat şi partizan convins al lui Cuza, indignat de chipul în care fusese răsturnat acel a cărui iubire de neam şi rodnică activitate pentru asigurarea viitorului ţării nimene mai mult decât el nu fusese în stare s-o aprecieze, renunţă la viaţa publică şi refuză în chip statornic toate slujbele ce i se propuseră. Primi numai, la 1869, să facă parte din comisiunea însărcinată să restabilească fruntaria noastră cu Austro-Ungaria, astfel cum fusese stabilită prin actele încheiate în veacul al optsprezecelea între Poartă şi Austria, dar care fusese de fapt simţitor modificată în urma cotropirilor succesiv săvârşite de Austria aci.
Călătoriile lui Negri, contribuţiile sale la ajutarea politicii naţionaliste, cumpărările de tablouri, dispreţul lui desăvârşit pentru ban şi mai ales dărnicia lui nemăsurată încurcase încă de timpuriu frumoasa lui avere. Mama spunea că, la întoarcerea ei în ţară, se povestea în Ieşi că Negri dă ţăranilor de la Mânjina mese la care li se servesc icre negre: fapt este că nu putea să vadă o nevoie fără ca s-o ajute, o faptă bună sau folositoare pentru ţară la care să nu ieie parte. La 1848 înlesnise din punga lui întoarcerea de la Paris în ţară a celor mai mulţi tineri români aflaţi în acea capitală; prea puţini din ei gânditu-s-au să-i restituie sumele împrumutate, care, de altmintrelea, el nu le-a reclamat niciodată. Fusese silit, încă de timpuriu, să-şi vândă moşia şi se stabilise, aproape ruinat, la Târgul Ocnei, de a cărui poziţiune fusese sedus şi pe care îl numea râzând: la dernière étape des prolétaires (ultima etapă a proletarilor). Ducea acolo un trai foarte simplu, căci acest bărbat atât de darnic, atât de dispreţuitor de ban, avea pentru sine trebuinţi foarte puţine, iar dispreţul lui pentru lux ţinea pasul cu acel ce-l avea pentru ban.
Era de o rară modestie, nu scoţea niciodată faptele sau persoana lui în relief, nu vorbea de jertfele aduse ţării, nici de serviciile însămnate făcute statului. Binefacerile lui ar fi rămas pe veci necunoscute dacă nu ar fi fost date în vileag de acei care se folosise de ele sau de alţii la cunoştinţa cărora ajunse din vro întâmplare oarecare. Vanitatea şi fudulia erau două simţiri ce-i erau cu totul necunoscute.
A locuit dintăi într-o casă din târg, în care de nenumărate ori am însoţit pe părinţii mei, casă din care au rămas astăzi numai slabe rămăşiţi din temelii. […] Pe când se afla încă în slujbă, la Constantinopol, Negri cumpărase, pe malul drept al Trotuşului, un loc foarte frumos, pe nişte stânci, unde clădise o casă cu două rânduri, în stil oriental, care nu fusese cu totul terminată când trebui să părăsească pe acea din târg, ceea ce îl făcuse să se stabilească, la 1866, într-un fel de dependinţă, tot cu două rânduri, în care a trăit vecini, rude, prieteni şi cunoştinţi pănă la săvârşirea lui din viaţă, nedispunând de mijloace îndestulătoare pentru a-şi isprăvi casa.
Din toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut, acel care se apropia mai mult de perfecţiune a fost fără îndoială Costache Negri.” încheie Radu Rosetti capitolul în care vorbește despre Costache Negri și familia sa din volumul „Amintiri. Din prima tinerețe”.
Costache Negri s-a stins din viață la 28 septembrie 1876, la Târgu Ocna, a doua zi după ce, conform afirmațiilor lui Radu Rosetti „declarase o pneumonie care, ajutată de nepriceperea medicului primar din Bacău, Dumbrăveanu, şi în ciuda naturii voinice a bolnavului, îl duse la mormânt.” A fost înmormântat la Mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna. Reproduc și un fragment din reportajul scris de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul“, cu prilejul înmormântării:
„Soarele frumos de toamnă lumina în colțul Moldovei de la Ocna ducerea la mormânt a rămășițelor unuia din iubiții fii ai poporului român. Poet în momentul de răgaz, prozator eminent și patriot bun, cu inima dreaptă și fără patimă, și cel mai distins diplomat al țărilor românești, Costache Negri trăia retras la Tg. Ocna cu amintirile unei vieți bogate, închinată întreagă acestui popor, acestei țări. Astfel pământul românesc primește în brațele sale pe copiii săi adormiți, cu aceeași blândeță ca sânul mamei; el, în care zac comorile trecutului nostru, își adaugă câte o nouă comoară, și astfel ni se face mai scump, tot mai scump. Dormi, Costache Negri, în pământul din care te-ai născut, pe care l-ai iubit, pe care l-ai apărat viața toată și fie-ți țărâna ușoară și reamintirea veșnică”.
Bazil (V. ALECSANDRI), prietenul său de-o viață, afirma și el „Negri este ultimul reprezentant al marilor noştri străbuni, model al tuturor frumoaselor însuşiri care fac cinste omenirii”.
Faptul că după un sfert de veac de la dispariţia sa, personalitatea marelui om politic era încă vie ne-o demonstrează Alexandru Vlahuţă în „România pitorească” (Bucureşti, Editura Socecu, 1901, p. 103-104) „În urma noastră, cu faţa spre lunca Trotuşului, rămâne singuratică, înfiptă într-un mal, casa bătrânească a nemuritorului Negri. Ne uităm cu respect la zidurile acelea albe ce de-abia se văd printre copaci — acolo a trăit, acolo a visat, acolo a muncit pentru binele şi fericirea noastră blândul preot al Unirii, omul pentru care iubirea de ţară şi de neam a fost o adevărată religie”.
Acela pe care Eminescu îl considera „unul din cei mai mari, mai iubiţi fii ai poporului românesc” (și care vedea în Negri „nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a Românilor“) iar N. Iorga îl numea un „nemuritor exemplu în galeria luptătorilor ce s-au jertfit ca să creeze o patrie” va rămâne mereu în conştiinţa posterităţii, ca o personalitate remarcabilă a făuririi României moderne.
Casa Memorială „Costache Negri” din Comuna Costache Negri, jud. Galați: https://www.youtube.com/watch?v=V_B9Tq6ke78
