
Îmblăciul – în colecțiile Muzeului de Istorie din Onești
Dacă săptămâna trecută v-am prezentat plantatoarele/scormonitoarele din colecțiile Muzeului de Istorie din Onești, săptămâna aceasta vă prezentăm ÎMBLĂCIUL…
Condițiile prielnice de climă și relief au favorizat așezarea din cele mai vechi timpuri pe Trotuș a populațiilor primitive, purtătoare ale culturilor Cucuteni și Criș. Ocupațiile practicate pentru obținerea hranei și îmbrăcăminții sunt la fel de vechi ca și oamenii care s-au așezat pe terasele înalte și medii ale Trotușului.
Cercetările arheologice (analizele unor resturi de grâu carbonizat provenite din așezarea neo-eneolitică de la Poduri) atestă faptul că primele cereale cultivate de aceste populații în preajma așezărilor neolitice de pe terasele Trotușului și Tazlăului au fost specia de grâu primitiv Triticum durum și grâul comun Triticum vulgare. Mai târziu încep să cultive grâul, meiul, orzul, secara, ovăzul și cânepa… Însă grâul ocupa un loc important în evul mediu, fapt care, potrivit lui Dorinel Ichim („Zona etnografică Trotuș”, Editura Sport-Turism, București, 1983, p. 36) a făcut să apară toponime în acest sens (Dealul Grâiștilor-Băsești). În locurile cu platouri întinse, snopii se clădeau în clăi și se treierau cu animalele pe arie. După ce se transportau și se clădeau în gospodării sau pe ariile din marginea satelor, se aștepta o vreme favorabilă pentru a începe îmblătitul/treieratul cerealelor.
Pentru separarea (dezghiocarea) grăunțelor din spice se foloseau mai multe procedee. Mai frecvente au fost: îmblătitul cu îmblăcii, călcatul pe arie, sfărâmatul cu vălătrucul de piatră sau cu sania de îmblătit sau dicania.
În partea de munte, spre Transilvania, grâul și orzul se îmblăteau cu îmblăciul în șură.
Potrivit lui Valer Butură („Etnografia poporului român”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 150-161) îmblătitul cu îmblăcii s-a practicat în zonele în care s-au cultivat cereale puține și s-au recoltat târziu sau acolo unde gospodăriile aveau șure spațioase în care operațiunile acestea se efectuau pe îndelete.
În vederea îmblătitului se pregătea aria șurii, ori se făcea arie afară, sub cerul liber. Pe aceasta se așezau snopii pe două rânduri, cu spicele orientate spre interior și cotoarele spre exterior. Se loveau apoi cu îmblăciul. Acesta face parte din categoria uneltelor tradiționale folosite în agricultură; se întâlnește mai des în Moldova și Transilvania.
Îmblăciul era alcătuit din două bucăți de lemn, de formă cilindrică: una mai lungă, din lemn de fag, cu funcție pasivă, de mâner, numită „coadă”, „odârjea”, „dârjea”, „odârjă” și una mai scurtă, din lemn de mesteacăn, cu funcție activă, numită „hădărag”. Cele două bucăți de lemn erau legate între ele cu o legătură foarte ingenioasă din curele de piele sau cu o funie tare, în formă de ureche, numită „oglajie”, „oglade”, „oglejele”, „oglăghii”. Prin ureche se trecea o curea mai tare, „chiuzul”/„chiuzea”, care permitea bătăia hădăragului peste snopii din șură sau de pe arie. Este folosit la baterea snopilor ce au spice (grâu, secară, orz, ovăz), a fasolei, a cânepei ș.a., în scopul separării (dezghiocării) boabelor de spic, păstaie etc. Spicele erau lovite cu hadaragul, în timp ce lucrătorul ținea cu ambele mâini dârjeaua. Ca urmare a folosirii îndelungate, zona de prindere cu mâinile a dârjelei se „șlefuiește”.
O primă bătaie se făcea pe rândurile snopilor nedezlegați. Se desfăceau apoi legăturile, se întorceau snopii și se băteau până se sfărâmau spicele și grăunțele cădeau pe arie. Atunci când îmblăteau doi sau mai mulți bărbați, aceștia își coordonau mișcările în așa fel încât bătăile să fie continue și cât mai dese.
În a doua fază a îmblătitului se alegeau grăunțele de pleavă. În acest scop se folosea o greblă cu colți mari, după care grămada de grăunțe de pe arie se vântura cu vântureașca (o lingură specială/un căuș cu coadă lungă). Tot pentru a îndepărta pleava se mai folosea o mătură specială din nuiele – feleaza sau felezăul.
Piesa prezentată astăzi a fost donată instituției noastre de către familia Teacă și face parte din colecția „Aristița și Ghiță Teacă”.