Duleul cărților: ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” vs. ”Ochii Monei”

În anul 2014 pe piața editorială apare o carte considerată de critici cea mai ambițioasă și mai spectaculoasă operă de ficțiune, desemnată bestseller de către New York Times: ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr. Este un roman fenomen, minunat scris, premiat în 2015 cu premiul Pulitzer.

Zece ani mai târziu, în 2024, Thomas Schlesser scrie un roman-fenomen, cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări: ”Ochii Monei”. O poveste emoționanță a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.

Personajele în jurul cărora se scriu aceste povești frumoase sunt două fetițe, ambele născute în Paris: Marie-Laure și Mona, care își pierd vederea în copilărie.

”Marie-Laure LeBlanc e o fetiță pariziană înaltă și pistruiată, de șase ani, care orbește pe zi ce trece când tatăl ei o trimite într-o vizită ghidată, pentru copii, a muzeului unde e angajat”, aflăm din romanul lui Anthony Doerr, ”Toată lumina pe care nu o putem vedea”.

”Mona avea zece ani. Era fiica unică a unor părinți care se iubeau. (…) Totul s-a întunecat. A fost o haină cernită. – Mamă, e complet întuneric! Mona a rostit aceste cuvinte cu o voce gâtuită. Mona era oarbă”. De aici se scrie romanul lui Thomas Schlesser despre ”Ochii Monei”, care riscă să își piardă lumina ochilor, inexplicabil.

Atât Anthony Doerr, cât și Thomas Schlesser au scris aceste romane pe parcursul a zece ani. Anthony Doerr s-a născut pe 27 octombrie 1973 în Cleveland Ohio. A absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri, ”The Shell Collector”, apărut în 2002 s-a bucurat de un succes remarcabil, primind mai multe premii. Își continuă cariera de scriitor cu ”Despre Grace”, roman apărut în 2004. Un 2010 publică un nou volum de poezii, în 2014 ”Toată lumina pe care nu o putem vedea”, iar în 2022 romanul ”Cetatea cucului din nori”.

Cu o structură labirintică, romanul ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” urmărește viețile a două personaje, Marie-Laure, tânara franțuzoaică și Werner, un orfan de origine germană, care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depășească suferința fizică și psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv viețile generațiilor viitoare. Radio-ul este un element important în carte. Este cel care aduce lumina, pe care nu o poți vedea în anii războiului.

S-au scris multe cărți pe fundalul celui De-al Doilea Război Mondial, dar aceasta este una din cele mai profunde, atât de bine scrise, atât de emoționante, încât vei regreta când ajungi la final și trebuie să te desparți de personajele din carte. Este un roman despre poveștile oamenilor trăite în timpul războiului. Romanului lui Doerr este o sărbătoare a povestirii, iar ideea cu care să dați ultima filă a romanului să fie asta: creierul uman are capacitatea de a crea lumină în întuneric.

Despre  lumina în întunericul care amenință ochii Monei este vorba și în romanul lui Thomas Schlesser. Autorul s-a născut în Paris, în 1977. Este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la Ecole polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. În 2003 publică primul lui roman, iar în 2024 vede lumina tiparului ”Ochii Monei„, un roman ca o călătorie către frumos și viață prin 52 de capodopere.

Romanul relatează povestea unei fetie de 10 ani care este în pericol să-și piardă vederea, iar atunci bunicul ei, un om minunat ia o hotărâre: dacă Mona va orbi definitiv, ea trebuie să fi privit și să aibă în minte toată frumusețea lumii. Așadar, bunicul, în loc de vizita săptămânală la psiholog, se gândește să facă o vizită în fiecare miercuri la muzee să vadă câte o operă de artă. Începe astfel să viziteze muzeele: Luvru, Orsay și Beaubourg.

În fața fiecărui tablou bunicul Henry îi va ține o lecție despre artă, dar și una despre viață.

Autorul și-a conceput ficțiunea urmărind să facă accesibil unui public larg gustul pentru artă și pentru frumusețe și să-l incinte să meargă la muzeu, cum face eroina sa. Pentru această aventură literară, în care fetița crește de la 10 la 11 ani, autorul a avut nevoie de 10 ani pentru a duce la bun sfârșit cartea și a ne povesti cele 52 de săptămâni, cât au avut nevoie fetița și bunicul, pentru a vedea și a discuta împreună tot atâtea opere de artă.

Prin intermediul acestui minunat roman călătorim prin cele mai frumoase muzee din lume și vedem operele de artă ale marilor pictori. Învățăm cum să privim un tablou și ce putem învăța de la fiecare. De exemplu, în fața debarcaderului aglomerat de la Veneția a lui Canaletto, învățăm ca din când în când să ”încetinim” lumea pentru a o putea cuprinde cu privirea și a o stăpâni, înțelegând-o. În fața unui tablou de Fantin-Latour aflăm că morții sunt printre cei vii. Cei care ne-au părăsit sunt încă aici. La muzeul Orsay, în fața tabloului lui Van Gogh, ”Biserica din Auvers„ stă 25 de minute nemișcată contemplând culorile, uluită de extraordinara vitalitate a paletei lui Van Gogh, dar și de aerul de nebunie al imaginii.

Bunicul îi explică tabloul și viața lui Van Gogh, care dau sens picturii la care se uită și învață că în viață trebuie să ne însoțească mereu un extaz, un fel de ”beție”, ca să simțim viața.

De la tablou, la tablou, aflăm și noi lucruri interesante despre pictori sau sculptori, iar Mona descoperă o fărâmă din frumusețea lumii.

”Ochii Monei” nu este o carte de istorie a artei, ci una despre viață și lucrurile care ni se întâmplă.

”Negrul este o culoare” este ultimul capitol al romanului, din care sperăm să țineți minte, ca deosebit de prețios, îndemnul: ”Ține lumina în tine!”