Moto: „Bărbat glorios și victorios, care a biruit pe toți regii vecini… Om fericit căruia soarta i-a hărăzit, cu dărnicie, toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele însușiri și anume, unora prudență împreună cu șiretenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruință asupra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru.” (cronicarul polon Miechowski)

           Calendarul Creştin-Ortodox îl sărbătoreşte astăzi, 2 iulie, pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (Biserica Ortodoxă Română a împlinit în iunie 1992 actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie).

          „În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale.

          Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vrâstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei.

          Din turnul de strajă de asupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit şi el, al Ţării-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuse să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuşi rămăşiţele Celui Mare.

          Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar.

          A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.

Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.

          Şi candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt. Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţii neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.” – Nicolae Iorga „Istoria lui Ștefan cel Mare

          Ștefan cel Mare „s-a strămutat la viața veșnică” marți 2 iulie 1504, „ca la trei ceasuri din zi”, după relatarea precisă a Cronicilor slavo române, adică la orele 8,30 dimineața, ținând seama că în ziua respectivă răsăritul soarelui, de la care se începea atunci numerotarea orelor zilei, a avut loc la câteva minute după 5,30. Pe acoperământul de mormânt al lui Ștefan cel Mare, lucrat în mănăstirea Putna, din porunca lui Bogdan al III-lea, menit să acopere întregul mormânt, inclusiv soclul este indicată o altă oră a morții marelui domnitor „ceasul al patrulea din zi” adică ora 9,30 „Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, a împodobit și acoperit cu acest acoperământ mormântul tatălui său, Io Ștefan voievod, care a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și care a trecut la veșnicul lăcaș în anul 7012, luna iulie, în ziua a doua, marți, la ceasul al patrulea din zi”. Într-o aureolă de miracol N. Iorga („Istoria lui Ștefan cel Mare”) prezintă trecerea la cele veșnice a lui Ștefan cel Mare: „pe mormântul lui a ars atunci timp de trei zile și trei nopți, o lumină pe care n-o aprinsese nimeni… moartea nu i-a luat simțirea și când neamul lui suferă, strămoșul plânge în mormânt”, în vreme ce cronicarul Grigore Ureche, în „Letopisețul Țării Moldovei”, spune „fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă, întru același anu, iarnă grea și geroasă, că n-au fost așa niciodinioară, și decii preste vară au fost ploi grele și povoae de ape, și multă înnecare de ape s-au făcut”.

          Domnia lui Ștefan cel Mare, de aproape jumătate de veac, este cel mai frumos timp din istoria Moldovei și este, poate, cea mai extinsă domnie a evului mediu românesc. În această perioadă „Moldova lui Ștefan cel Mare” a avut parte de sporită prosperitate și putere economică, prin impetuoasa dezvoltare a agriculturii, meșteșugurilor și comerțului, o statornică realitate geografică și cartografică, pentru că niciodată pământul moldav nu a fost mai bogat și nu a avut granițe mai stabile și mai întinse ca atunci „Niciodată țara n-a fost mai întinsă, mai bogată și mai respectată; niciodată faima domnului ei n-a stăbătut atât de departe, deopotrivă în apusul creștin ca și în răsăritul mahometan, provocând admirația prietenilor și respectul dușmanilor; niciodată nu s-au ridicat atâtea lăcașuri, civile și bisericești, și într-o formă atât de desăvârșită. Întocmai cum grecii cei vechi au avut epoca lui Pericle  – acel maximum de strălucire politică și artistică – noi am avut epoca lui Ștefan cel Mare. Depășind hotarele Moldovei, ea fost și rămâne reprezentativă pentru întreg poporul nostru care și-a găsit în acest glorios și gospodar voievod cea mai înaltă întrupare a sa.”, afirmau Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu în volumul „Istoria românilor”.

          Cât va dăinui pe pământ poporul nostru se va vorbi în fiecare loc, așa cum se vorbește și astăzi, despre Ștefan cel Mare, ca de omul care a întruchipat, timp de jumătatea de secol, tot ceea ce este puternic și frumos în sufletul poporului român. Mihail Kogălniceanu  spunea „Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț întreabă cine l-a făcut și ți se va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, se va datora eroului Moldovei. Orice bunătate, orice așezământ al cărui rămășiță se mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la care înțelepte Ștefan vodă le-a urzit.”

          „Dinamica, geniul, energia, demnitatea voevodală, spiritul de inițiativă, și vitalitatea excepțională, puse de Ștefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuțile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spațiu moldovenesc de întinderi și proporții imperiale.

          Ștefan a fost din belșug înzestrat cu toate calitățile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărătești de largă respirație istorică. Împrejurări excepțional de grave (irezistibila expansiune turcească) l-au silit însă, în cea mai mare parte, și intermitent, la defensivă, la reacțiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un așa de intens prilej de a simți aroma măreției, până la care ar fi putut crește istoria românească. […]” afirma și Lucian Blaga în „Trilogia culturii. Spațiul mioritic”

          Memorabilă este și Cuvântarea rostită de către Regele Ferdinand I, la 16 mai 1920, la Mănăstirea Putna din care vă reproduc câteva fragmente „Călcând pentru întâia oară pământul frumoasei Bucovine, readusă la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaș atât de scump oricărei inimi românești, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei și al Creștinătății, Ștefan cel Mare și Bun, prinosul de recunoștință națională și de adânc simțită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite.

          Veacuri de restriște au înșirat an după an și au împletit o cunună de dureri și de suspin în timpul când țările românești căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar mai cu deosebire de la dezlipirea acestei părți, celei mai vechi și mai frumoase, a Moldovei din trupul părintesc. Inimile românești rosteau numele marelui voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Și atât de adâncă și reală era această durere, că în anul 1871 la serbarea din Putna marele nostru Eminescu cânta:

„Durere!… și-i profundă când românul plânge

Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormânt

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea și Carpatul ce-i românesc pământ”.

Dar sufletul românesc și-a făurit din icoana eroului său simbolul de mângâiere și de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ștefan cel Mare:

„Dumnezeul părinților voștri se va îndura de lacrimile fiilor săi și va ridica dintre voi pe aceia care vă vor așeza iarăși în voinicia și puterea de mai înainte”. Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii…

Și totuși, când am plecat genunchii în fața scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către tine ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat, alăturea de sufletele noastre. În numele tău și al marilor tale fapte am găsit izvorul nesecat al răbdării în timpul de umilință și al curajului în timp de restriște. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit…

Coboară-se raza geniului tău ocrotitor în sufletele noastre pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obștesc…

Să jurăm în fața mormântului acestui erou național că în împrejurările grele vom fi strâns uniți, având numai un singur gând și o singură simțire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii.”