Concursul ”Cartea pe care o iubesc” – Premiul al II lea, gimnaziu – Katerina – Luciana Bădău
Multă lume care mă vede citind mă întreabă de ce citesc. Este atât de simplu, deoarece această lume nu este suficientă pentru mine, pentru că un cititor traiește o mie de vieți, pentru că nu există prieten mai loial unui om decât cartea, cărțile sunt locul unde eu mă pot ascunde, mă pot ascunde atunci când viața asta mă rănește, mă stresează sau mă sperie. Atunci când citești, dacă ceva te sperie, poți închide cartea și totul se oprește… Ea, cartea, te așteaptă să te întorci, pregătit.
Atunci când citești o operă, aceasta te schimbă, își lasă amprenta asupra ta, nu mai suntem așa cum eram cu o poveste înainte, cărțile ne formează ca oameni, dar există o carte, o serie, mai exact o poveste, care ne schimbă cel mai mult, la care ne gândim mereu, care ne influențează toate deciziile. Cărțile ne fac umani, dar această carte devine esența noastră, personajele ei însoțindu-ne pentru tot pentru restul vieți noastre.
Cărțile ne pregătesc pentru viață, ne oferă șansa de a învăța din greșelile altora, ne arată cât de grea este, uneori, existența și cum îi afectează pe cei din jur alegerile noastre pentru ca viața să nu aibă șansa de a ne lua pe nepregătite, să fim gata de provocările pe care ni le aruncă. ,,Lectura este esențială pentru cei care vor să se ridice deasupra unei vieți obișnuite’’ spune Jim Rohn.
,,Cum îți dai seama că aceasta este o carte bună?ˮ m-a întrebat o prietenă. Îi citesc primele pagini și, dacă este o carte care mă va marca, acele pagini se simt ca începutul unei povești de dragoste, personajele îmi șoptesc să continui pentru că vor să îmi spună povestea lor, să îmi spună prin ce au trecut, să îmi dezvăluie secretele lor cele mai mari, vor să împartă cu mine bucuriile și tragediile lor, vor să îmi împărtășească povestea vieți lor.
Cineva care îmi împărtășește setea pentru citit mi-a spus odată, când eram la primele mele cărți, dar încă nu îmi găsisem dragostea pentru lectură: ,,nu citi pentru că te obligă cineva, nu citi ca să te amuzi, nu citi ca să înveți lucruri, asta va veni natural, citește ca să trăiești!’’ Nu am înțeles atunci însemnătatea acelor cuvinte, am înțeles-o mai târziu. Și acum mă ghidez după aceste cuvinte.
Atunci când încep o carte îmi doresc atât de mult să o termin, dar în același timp nu vreau să se termine, îmi doresc să o termin deoarece vreau să aflu povestea personajelor, toată povestea, vreau să știu că personajele sunt fericite și iubite, că sunt prețuite și că au persoanele potrivite în jurul lor, dar nu vreau să îmi iau rămas bun de la ele, să mi se încheie călătoria în frumosul lor univers, de aceea plâng mereu la sfârșitul unei cărți, pentru că îmi iau adio de la personaje și de la lumea lor.
O carte are atâtea înțelesuri câți oameni o citesc, pentru că fiecare cititor zidește propria relație cu cartea. Deși citim aceleași pagini, fiecare dintre noi vede personajele altfel, le înțelege altfel intențiile, le iubește altfel.
Nu am o singură carte pe care o iubesc, am o poveste, o serie. ,,Școala pentru bine și rău’’, semnată de Soman Chainani. Îmi amintesc foarte bine ziua în care am cunoscut personajele, de ceva timp căutam o nouă carte, așa că mi-am întrebat o colegă dacă știe una bună, mi-a spus despre aceasta și am împrumutat-o în următoarea zi. Am ajuns acasă, m-am așezat pe un fotoliu și am deschis cartea, mi-am început călătoria, am făcut cunoștință cu Aghata, Sophie, Tedros, m-am uitat cum de la copiii care descoperă o lume noua devin adulți care încearcă să o salveze, cum toate aparențele sunt înșelate, cum se zbat ca să își găsească dragostea. Această poveste ne este transmisă în șase cărți. În primele trei, cei trei se află într-un triunghi amoros, luptându-se să își găsească ,,finalul fericit’’ În prima carte, Aghata și Sophie descoperă o nouă lume, dar la sfârșit se întorc împreună în satul de unde au plecat, Gavaldon, demonstrând că fetele nu au nevoie de băieți pentru un final fericit. Totuși, ele nu reușesc să se întoarcă la viețile lor obișnuite, Aghatei fiindu-i dor de iubirea ei adevarată, iar Sophie visând să și-o gasească, așa că se întorc la școala pentru bine și rău, în lumea poveștilor unde deveniseră celebre. Sophie încearcă să se convingă că este bună și că nu are nevoie de iubire, dar nu reușește. Așadar, la finalul cărții, când Rafal, regele răului, se întoarce din lumea umbrelor, Sophie acceptă că este rea si se îndrăgostește de Rafal, iar Tedros și Aghata sunt trimiși în Gavaldon. În a treia carte, Aghata și Tedros îl înving pe Rafal, iar Sophie și Aghata își reconstruiesc prietenia, descoperind multe secrete, cum ar fi că sunt surori. La sfârșitul acestei cărți, Sophie se acceptă așa cum este, iar Tedros și Aghata se duc în Camelot pentru ca Tedros ( fiul regelui Arthur) să devină rege și pentru ca cei doi să se căsătorească. În ultimele trei volume personajele află despre frații mai mari ai lui Tedros, care reușesc să păcălească pe toată lume, îndepartându-l pe Tedros de pe tron. Sophie, Aghata si Tedros trec prin multe încercări, suferă pierderi și se cunosc mai bine, iar în final, cu ajutorul prietenilor lor, reușesc să restabilească ordinea și să recupereze tronul.
Iubesc această poveste, iubesc personajele, aceste cărți m-au ținut cu sufletul la gură, m-au făcut să plâng, să petrec nopți nedormite, fiindu-mi prea frică să las cartea jos din mână, m-au făcut să înțeleg poveștile altfel, să înțelg că orice întâmplare are mai multe versiuni. Când am terminat ultima carte am început sa plâng, mult, am ajuns la școală cu ochii roșii, mi-a fost atât de greu să îmi iau adio de la Aghata, Sophie și Tedros după ce am petrecut atâta timp cu ei, după ce mi-au fost alături când eram tristă, după ce i-am văzut trecând prin atâtea încercări… ba nu, după ce am trecut împreună prin atâtea încercări!
Această poveste a ajuns să fie esența mea, lucrul la care mă gândesc când sunt singură sau tristă. Le datorez personajelor atât de multe! Le iubesc. Iubesc această poveste. Este cartea pe care o iubesc.
Nume: BĂDĂU KATERINA-LUCIANA
Clasa: a VI-a
