Duelul cărților: ”Jurnalul unei iubiri pierdute” și ”Vântureasa de plastic”

Cărțile pe care vrem să vi le aducem în atenție vorbesc despre cel mai frumos sentiment: iubirea. Iubirea noastră pentru cea care ne-a dat viață: mama.

Marius Chivu scrie o … poezie de dragoste fără limite pentru Lidia, mama sa.

Eric-Emmanuel Schmitt scrie un jurnal… ”Jurnalul unei iubiri pierdute”. Dar așa descoperă că mama este mereu nemuritoare. ”Deși moartă, mama nu e muritoare. Rămâne în mine, e ce e mai bun în mine, aspirația mea spre esențial.”

”Vântureasa de plastic” este, așa cum spune și Mircea Cărtărescu, mai multe decât ceea ce vedem imediat. ”Accidentul cerebral, teribil, tuburile de perfuzie, chingile, trepanarea și copcile, agonia lângă patul bolnavei, afazia, bâiguielile, spitalul, capela, lumânările, mizeria corpului paralizat. Putem da la o parte toată recuzita spitalului și-a suferinței: dragostea rămâne. Căci, dincolo de atrocitate, avem în Vântureasa scene de tandrețe, joacă, râsete nebune, cuvinte șoptite-mpreună, amintiri distruse și recompuse prin puterea legăturii dintre două ființe care se iubesc și care-și inversează, peste decenii, rolurile, mama devenind fetița fiului ei.”

”Ne privim într-o tăcere tot mai firească

ea are patruzeci și opt, eu douăzeci și șapte

semănăm

(când avea vârsta mea de acum tocmai mă dădea la școală)

semănăm chiar dacă ea are greutatea 

unei școlărițe

iar țeasta i s-a micșorat cât un grepfrut,

suntem atât de apropiați încât

dacă ar putea vorbi ne-am spune

nimic”

Eric-Emmanuel Schmitt încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață și scrie acest jurnal. Intim, profund, sincer. Rememorează amintirile de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă.

Ambele cărți sunt sincere, sunt despre durere, dar mai mult despre dragostea simbiotică. Despre doliu, dar mai mult despre viață.

Se spune că scrisul vindecă. Acesteă cărți par a fi un fel de terapie la care au recurs cei doi scriitori. Scriu și își reamintesc tot ce au trăit. Scriu… pentru mama, despre mama. Și, poate că așa îți dai seama că da, pierderea e grea și greu de dus, dar mai de preț sunt amintirile care rămân și viața care a fost. Carțile acestea sunt ca un mulțumesc spus mamelor. Sunt în memoria lor și conțin puterea de a merge mai departe.

”În sfârșit am găsit locul cuvenit amintirii în viața mea: îmi îmbogățește realitatea fără a o întuneca; departe de a o anihila, îi dă volum. Amintirile de la mama adaugă paragrafe în cartea existenței mele, nu o sărăcesc.”

O altă carte, despre care găsiți pe site-ul nostru, și care vorbește despre iubirea pentru mamă este ”Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac. Este diferită de aceste două, ca și scriitură, dar subiectul le apropie foarte mult.

”Zilele acestea am încercat să mă obișnuiesc

cu mine singur din nou

…

Acum că nu mai ești cu mine

te visez și visez că vorbești

(doar în vise mai e ca-nainte)

…

Dacă ai ști cât de fericit sunt

și câte ți-aș mai spune acolo în somn

numai că nopțile sunt întotdeauna mai scurte

decât visele.”