Concurs ”Cartea pe care o iubesc”, 2023 – Premiul II: Elena Moraru
“Povestea slujitoarei”
-Margaret Atwood-
Cred că, dacă mâine ar fi să fie luată cu asalt lumea aceasta de către comuniști, primul lucru pe care l-ar face ar fi să ne ardă cărțile care ne vorbesc despre libertate, despre cum să sfidăm sistemul, să rupem lanțurile, cărțile care ne duc spre mâine. Societățile nu sunt distruse cu bombe, sunt distruse cu neștiință. Se ard cărți, se interzic povești, opinii și la sfârșit bibliotecile goale ajung închisori pentru cuvintele nespuse.
Un cititor trăiește o mie de vieți, dar de ce nu în o mie de locuri? De ce uneori, la sfârșitul unei cărți, nu murim ca să ne naștem din nou, în lumea aceea dintre câteva pagini? În Evul Întunecat erau arse femeile pentru că aveau părul roșcat sau ochii verzi, pentru că știau ceva medicină naturistă sau pentru faptul că erau femei, iar ei le numeau vrăjitoare. După câteva sute de ani, în sfârșit putem face magie cu doar 31 de litere și nu ne mai arde nimeni, ne ard doar cărțile când vor să ne îngenuncheze.
Întâi ard cărțile. Apoi subjugă femeile. Cei doi pași simpli prin care o societate este rasă de pe fața pământului.
Deși “Povestea slujitoarei” nu vorbește despre cărți arse, vorbește, în schimb, despre cum femeile sunt îngenuncheate în fața supremației autodeclarate a bărbaților. Femei cu personalități arse, femei obligate să învețe alte femei cum să fie unelte ale bărbaților. Femei obligate să poarte aripi, fără să aibă dreptul de a le întinde vreodată. Se spune că viitorul unei societăți stă pe umerii femeilor, iar aici intervine guvernul Republicii Galaad – care avea la bază ideologiile, concepțiile și legile impuse de Vechiul Testament-, format, bineînțeles, din bărbați, care, precum niște lupi hămesiți, au luat drepturile, libertățile, salariile, copiii și, într-un final, umerii femeilor și-au spus că le aparțin. Și că le aparțin și femeile. Așa că le-au dat câte o pelerină roșie și o pereche de aripi, le-au condamnat gleznele și mâinile fine și le-au numit Slujitoare. Acestea erau mai apoi închiriate de către Comandanți – bărbați bătrâni ce formau elita societății- ce nu aveau și nu mai puteau avea copii, atât din cauza vârstei lor, cât și din cauza infertilității nevestelor dânșilor, numite Soții și îmbrăcate în albastru, fără aripi, ce constituiseră elita societății de odinioară, femei celebre pe care trebuiau să le supună. Slujitoarele aveau acum rolul de a face un copil Comandantului în casa căruia se aflau, copil pe care nu l-ar fi ținut niciodată în brațe, iar în general erau forțate, pe ascuns, să se lase inseminate de alt bărbat, mai tânăr, capabil de procreere. Femeile care refuzau rolul de Slujitoare, numite Nefemei, erau trimise să trăiască la granițele republicii, în medii afectate de diferite substanțe chimice și poluare de la munți de gunoaie, cu un aer toxic, medii în care pielea ajunge să cadă de pe oase, dezintegrând corpul încă viu.
Cartea este scrisă sub forma unui jurnal al unei Slujitoare, al cărui nume real nu-l vom afla, fără a avea însă, dată sau locație menționată, deși se subînțelege, pe parcurs, că Republica Galaad este noua Americă, unde femeile sunt lipsite de drepturi, dar “bărbații sunt o strategie folosită de femei pentru a da naștere altor femei”.
Personajul principal, numită Offred de către societate (“a lui Fred”), reușește, într-un final, să rămână însărcinată cu unul dintre angajații Comandantului care o deține, chiar dacă acest lucru este condamnat cu moartea. Înainte ca duba să vină să o ia, ea caută o modalitate de a se sinucide, deoarece consideră că, după ce i-au fost luate, pe rând, primul copil, drepturile și libertățile, singurul lucru pe care bărbații să nu aibă șansa de a i-l lua să fie viața. Nu reușește să-și ducă planul la capăt, deoarece duba oprește în fața ușii, iar ea este încătușată.
Am iubit această carte datorită problematicilor pe care le abordează, datorită semnalelor de alarmă pe care le trage. Vorbește despre feminism și necesitatea acestuia, despre inegalitățile de gen de la nivelul societății, despre obiectificarea femeilor și subjugarea acestora și despre cum, dacă noi, femeile, nu luptăm pentru noi înșine, nimeni nu o va face. Deși este o carte distopică, relatează probleme de actualitate din societatea de astăzi, probleme care reprezintă pragul către Republica Galaadului. Cartea aceasta m-a făcut să realizez că bărbații vor să controleze subiectele temerilor lor, unul dintre acestea fiind reprezentat de către femei. Suntem femei care merităm mai mult, care au atât de mult de oferit și atât de puțin de primit, femei care purtăm națiuni pe umeri, femei care scriem istorie, femei roșcate, femei cu ochi verzi, femei care fac rugurile să îngenuncheze, femei capabile să ardă societatea din priviri, femei de poveste, femei magice, femei de piatră sau femei de sticlă, femei de temut și neînfricate, femei fără de care omenirea nu ar mai exista. Și cu toate acestea, drepturile noastre ar putea fi șterse chiar mâine, libertățile ne-ar fi puse la conservat și ni s-ar da aripi care să ne îngrădească, în loc să ne elibereze.
Așa că, da, iubesc această carte, pentru că, deși vorbește despre o realitate apropiată, o realitate actuală în America zilelor noastre, unde femeile nu au dreptul de a decide asupra propriului corp, ne spune că, la final, dubele negre duc fie spre întuneric, fie spre lumină, iar societatea de pe umerii femeilor poate fi distrusă de către femei, atunci când acestea nu primesc ceea ce li se cuvine: libertate.
Iubesc această carte pentru duritatea faptelor relatate, pentru amalgamul de emoții, pentru neputința simțită, care m-a determinat să învăț să lupt contra sistemului ce vrea să-mi lege aripile, m-a învățat să nu mă las doborâtă de taxa roz, de desconsiderarea socială și obiectificarea la care sunt supuse femeile, de salariile femeilor, mai mici decât cele ale bărbaților, de bărbații care cred că eu, femeie fiind, nu pot fii independentă și nu pot lua decizii fără acordul unui bărbat.
Iubesc această carte pentru că, dacă într-o zi cineva ar veni să ardă toate cărțile ce ne dau aripi, inclusiv pe aceasta, aș arde alături de ea, în încercarea de a o apăra, de a găsi o cale prin care lumea să nu moară în neștiință.
