Concurs ”Cartea pe care o iubesc” – Premiul I – cat. gimnaziu

Între adevăr și realitate

Am urât-o. Am urât-o pentru că nu o puteam înțelege sau poate îmi era prea frică să o înțeleg. Să admit că ceea ce am trăit prin intermediul unor pagini este real. Trăiam un război cu gândurile mele, iar eu pierdeam. Afirmam că le lăsam să caștige doar ca să nu fiu de acord. Regret că am ales o minciună frumoasă peste adevărul dureros. Voiam să neg, dar realitatea e fragilă și omul este ființa care a fost sortită să o înțeleagă. Am de ales un răspuns dar mi-e frică să nu greșesc. Așa am crezut până acum. Un singur răspuns corect, unic, la o întrebare pusă în batjocoră. Cartea „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde mi-a arătat o latură a lumii printre ecoul cuvintelor. Mai multe opinii asupra unei singure persoane.

Dorian Gray încerca să recâștige bătălia cu viața. Se visa tânăr dar personalitatea lui era bătrână. Persoana din portretul lui devenise un străin pe care voia să-l captureze înăuntrul lui. Chiar era fericit? Dacă presiunea din jurul lui era atât de mare încât se simțea obligat să fie fericit? Îi venea greu să înțeleagă expresiile complicate ale lui Henry, pentru că nu putea să le accepte. Portretul îi devenise un dușman și îi ruinase viața, după cum pretindea el. A dat vina pe alții deoarece îi era frică să nu se dea de gol. Avea totul și în același timp nimic. Tot ce și-ar putea dori cineva. Defectul lui era că voia mai mult. A ajuns să-și trădeze cunoștințele și chiar și pe el însuși. Nu părea să-i pese. Era tânăr. Era mândru de asta, dar tinerețea era o iluzie a persoanei pe care voia să o arate. Nu-i lăsa pe ceilalți să intervină asupra aspectului lui.

Era neînțeles și această cauză îl înainta. Dragostea lui pentru actrița care l-a fermecat prin actorie a fost o povară. A plăcut-o pentru că ea îi era devotată. A plăcut-o pentru că ea nu știa cine e el. A plăcut-o pentru că ea nu știa să-l citească și lui îi plăcea că era prea oarbă ca să-l descifreze. Dar nu a iubit-o pentru că el nu o știa cu adevărat. Era atât de dependent de persoana lui încât în drumul lui către iubire a întâmpinat dificultatea de a nu se iubi pe el. Îi plăcea să se prefacă dar și să se ascundă. Se ascundea în prefăcătoria pe care o arăta. Era convingător și era expert la asta și nu se ferea să arate acest fapt.

A pierdut pentru că a vrut să elimine răutatea din el, dar aceasta devenise întreaga lui personalitate. Se credea altfel pentru că nega adevărul, iar acest fapt l-a dus la pierderea luptei cu viața.

Această carte mi-a arătat că la o întrebare poți să-ți construiești propriul răspuns. Întreaga viață este o căutare a sinelui cu care fiecare persoană se luptă. Mi-a deschis ochii și pentru un moment m-a pus în lumină. Aleg cine vreau să fiu. Cum vreau să mă văd. Cum să mă accept. Această carte mi-a arătat că niciun om nu este stăpân celuilalt, iar noi nu suntem personajele principale în poveștile altora, ci în ale noastre. Îmi construiesc propria poveste pe care vreau să o aud și las trecutul să fie ca o șoaptă nerostită. Accept realitatea dar nu accept să trăiesc în ea. Accept să trăiesc în realitatea mea și cel mai important accept cine sunt.

 

Despre autoarea lucrării:

”Dintotdeauna mi-a plăcut să desenez și să pictez. Fiecare tablou pe care-l făceam era pentru mine câte un pas înainte. Mă asiguram că eram într-o dispoziție bună atunci când creionul valsa suav pe foaie. Tot cam pe atunci când am descoperit pictura, am avut și prima întâlnire cu lumea cărților. Fiecare carte era ca o întâlnire cu necunoscutul. Am început să mă regăsesc printre personaje și deși nu trăiam ceea ce trăiau ele, mă puteam preface pentru câteva pagini. Nu m-am lăsat niciodată descurajată și dintotdeauna am crezut în mine și în ceea ce pot face.”