Concurs ”Cartea pe care o iubesc” – Premiul I, cat. gimnaziu – Ariadna Hanganu
Să iubești este cel mai complex sentiment. Poate fi frumos și ușor, ca un zbor deasupra oceanului, atunci când de acolo, de sus, toate sunt atât de mărunte și de neînsemnate, atunci când totul în jur este mai albastru și mai limpede, când nu ți-e frică de înălțime și transformi gesturile nebunești în cele mai prețioase amintiri. Iubirea nu este, însă, mereu așa. În majoritatea cazurilor este un război dur, unde nu știi când este momentul să te predai sau să continui să lupți mai aprig. Totuși, în ambele cazuri iubirea este aceea care oferă speranță, care învață și care face oamenii mai puternici și mai răbdători.
Nu e greu să te îndrăgostești. Îți ia câteva secunde. Însă acele secunde reușesc să transforme viața unui om care nu va mai fi niciodată la fel. Așa m-am îndrăgostit eu de o carte încă din primele clipe când am privit-o. Coperta cu orhidee m-a provocat, în legendele japoneze, această floare fiind găsită în natură doar de războinicii care își dovedesc vitejia. Am simțit că trebuie să o citesc, că va fi colțul îndoit din cartea vieții mele. Și așa a fost, a apărut la momentul potrivit. De aceea îmi este greu să o recomand, pentru că nu respectă tiparul cărților clasice. Nu este ca un ochi către o lume fantastică, plină de provocări, sau una apusă, cu regi și săbii. Este mai mult ca o inimă, cu aripi și cicatrici, care va continua să bată într-o poveste contemporană și care va aminti că în viață întâi primim testul din care învățăm lecția. Sper doar că această carte să apară în viețile voastre așa cum a apărut și în viața mea, iar voi să nu o așezați în memorie așa ca pe celelalte cărți. Să o lăsați să bată, alături de inimă, în contratimp, să se facă auzită.
Am iubit-o până la ultimele pagini și am încercat să o înțeleg. Simțeam că vreau să o cunosc mai bine, să-mi fie alături cât mai mult timp pentru că atunci când citeam aveam o stare de confort. Nu mi-a fost deloc ușor să o las să-mi cadă din brațe când am terminat-o pentru că simțeam că ia o parte din mine, pe care urma să nu o mai văd niciodată. Abia la final am înțeles că de fapt ea mă înțelegea pe mine și că m-a ajutat să văd. Mi-am dat seama că în viață nu există bine și rău sub formă de alb și negru. Când suntem mici știm clar ce este bine să facem și ce nu, ni se spune la grădiniță și în familie. Atunci când creștem apare o zonă gri, care este la fel de bună pe cât este de rea. Când realizăm că, de fapt, binele este însoțit de rău, mai mult sau mai puțin, și că trebuie să trecem de spini ca să ne putem bucura de trandafiri.
În această carte, Colleen Hoover mi-a prezentat zona gri așa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci. Mi-a demonstrat că atunci când iubești nu există corect și incorect pentru că iubirea nu are reguli. Mi-a arătat că de fapt nu există oameni răi. Toți suntem oameni buni care uneori fac lucruri rele. Toți oamenii fac greșeli. Ceea ce definește caracterul unei persoane nu sunt greșelile pe care le face, ci modul în care tratează acele greșeli și cum le transformă în lecții, mai degrabă decât în scuze.
Unii spun că e greu să pleci de lângă o persoană pe care o iubești, alții că e greu să o uiți. Eu cred că, în realitate, cel mai greu este să nu știi dacă este momentul să uiți greșelile sau să pleci. Nu vrem niciodată să ne amintim persoanele pe care le iubim, pentru că asta înseamnă că nu mai facem parte din viața lor, iar, uneori, lucrurile care contează cel mai mult pentru noi sunt și cele care ne rănesc cel mai mult. Și, pentru a scăpa de durere, trebuie să înlăturăm toate extensiile care ne țin legați de ea. Inclusiv sentimentele. Însă, doar pentru că o persoană ne rănește nu înseamnă că putem, pur și simplu, să nu o mai iubim. Nu acțiunile cuiva dor atât de mult. Ci dragostea. Dacă n-ar exista dragostea anexată acțiunii, durerea ar fi mai ușor de suportat.
Iar atunci când viața ne scufundă toate corăbiile, noi trebuie să învățăm să înotăm. Așa, ca Dory. Pentru fiecare există un Nemo care ne va aștepta oricât, atâta timp cât suntem dispuși să luptăm fără să ne dăm bătuți. Un prieten care ne va fi mereu alături, care ne va asculta și ne va prețui, care va vindeca răni pe care nu el le-a făcut și alături de care vom realiza că timpul și faptele mute sunt mai importante decât vorbele. Abia atunci vom înțelege că iubirea adevărată înseamnă respect, prietenie, ajutor, și nu fluturi în stomac. Acela va fi momentul când vom ajunge la mal, când vom putea să renunțăm din a mai înota, când vom mai putea și ne vom da voie să ne îndrăgostim pentru o ultimă dată. Aceea va fi decizia corectă de la momentul potrivit, care va aduna toate regretele, toate lacrimile și toate cioburile și împreună cu zâmbete, răbdare și iubire va clădi povestea vieții noastre. Iar, ca în toate poveștile reușite, finalul trebuie să fie unul fericit, în care totul se termină cu bine, în care „Totul se termină cu noi”.
Nume: Hanganu Ariadna
Vârsta: 14 ani
Școala: Colegiul Național „Dimitrie Cantemir” Onești
Îndrumător: Mitroiu Elena-Adina
