Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821
Mișcarea revoluționară din 1821, a fost încununarea unui şir de lupte duse de poporul român în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea împotriva opresiunii interne – a domnilor, boierilor şi mănăstirilor, ca şi împotriva dominaţiei otomane.
Definind scopurile mişcării, N. Bălcescu scria că în 1821 „poporul cere ca puterea să se ia’’ din mâinile ciocoilor „ca tot românul să fie liber şi egal în ţara lui ; într-un cuvînt, cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democraţiei”.Tot el mai arată, că mişcarea revoluţionară din 1821 „ne scăpă de fanarioţi’’ şi ţara îşi va redobândi vechile sale drepturi.
Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției din 1821, s-a născut în anul 1780 în satul Vladimir județul Gorj, într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.
Contemporanii, chiar cei răuvoitori, au recunoscut priceperea militară a lui Vladimirescu. Zilot Românul, arată că Tudor „ştia trebile războiului” , iar Chiriac Popescu, îl caracterizează ca fiind „om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”.Semnificative sunt aprecierile pe care le-au dat conducătorului mişcării, comandanţii ruşi în timpul războiului din anii 1806 – 1812. Aceştia vorbesc de „stăruinţa vigilentă” , de împlinirea datoriilor de militar „ca cel mai bun ofiţer” , ca şi de execuţia „perfectă” a misiunilor ce i se dăduseră. În 1810, colonelul Turcinilov îl caracteriza drept „un comandant viteaz şi neînfricat, întreprinzător în pericole şi prudent” .Baza de acţiune a mişcării a fost fixată de Tudor în Oltenia, unde beneficia de forţa pandurilor- nucleul militar principal – şi unde relieful înlesnea o eventuală luptă de rezistenţă, în cazul întimpinării unor greutăţi în extinderea acţiunii la răsărit de Olt. Pentru crearea bazei de acţiune, conducătorul pandurilor a procedat energic şi hotărît, potrivit unui plan bine chibzuit . Marşul de la Tîrgu Jiu prin Tismana, Padeş, Strehaia şi mănăstirea Motru a fost executat cu măiestrie şi a asigurat mişcării forţa de luptă necesară pentru a neutraliza orice contramăsuri ale stăpînirii . Marşul de la Ţânţăreni la Bucureşti a reflectat, de asemenea, pregătirea şi priceperea militară a lui Tudor. Aceeaşi concluzie se desprinde din analiza măsurilor luate de Tudor în capitala Ţării Româneşti, ca şi din felul cum a fost executată retragerea spre nordul Olteniei (retragere întreruptă tragic la Goleşti) .
Tudor Vladimirescu a avut capacitatea de a cuprinde situaţia în ansamblul ei, de a înţelege schimbările ce se petreceau în domeniul politico-militar general şi de a le face faţă prin măsuri militare corespunzătoare.Mişcarea a avut de la început două obiective, unul social şi altul naţional ; ea a urmărit atît înlăturarea regimului de oprimare boieresc, cît şi a sistemului fanariot şi a dominaţiei otomane.
Ridicarea maselor la luptă, conlucrarea cu Eteria şi ajutorul Rusiei au fost elementele de bază de care trebuia ţinut seama în perioada iniţială a mişcării ; tocmai pe aceste elemente şi-a întemeiat Tudor planurile. Vladimirescu şi-a organizat şi întărit oastea în Oltenia, aşteptînd sosirea oastei eteriste şi a corpului rus de sprijin pentru desfăşurarea acţiunilor sale militare ulterioare ; totodată, dând dovadă de tact politic, el nu a rupt făţiş puntea tratativelor cu turcii. În înţelegere cu Eteria, el a întreprins marşul spre Bucureşti, păstrînd Oltenia ca rezervă strategică, ca bază de aprovizionare şi loc de retragere.
Sosirea „ adunării norodului ” la Bucureşti odată cu primirea ştirii dezavuării de către ţar a mişcării a creat o nouă situaţie politico-militară, căreia Tudor i-a făcut faţă cu pricepere. El s-a aşezat în Bucureşti, unde a încercat într-o primă fază să se menţină atît prin forţa oastei, cît şi prin tratative cu turcii (tratative întreprinse însă cu armele în mâini) . Totodată, Tudor a căzut la o înţelegere cu o parte din boieri, ceea ce trebuia să dea regimului pe care-l conducea o bază „legală” în faţa forţelor conservatoare ale Europei. Această înţelegere a grevat însă asupra desfăşurării ulterioare a mişcării, căci a impus conducătorului ei parţiala limitare a avântului de luptă al maselor şi prin aceasta a limitat bazele acţiunii de eliberare socială şi naţională.
Tratativele cu turcii n-au dat rezultatele scontate. Armatele otomane de invazie au pătruns pe teritoriul ţării. Se intra, astfel, într-o nouă etapă, în care Tudor a trebuit să-şi schimbe iarăşi planurile, ezitînd între încercarea de rezistenţă şi o retragere după un plan dinainte stabilit. Pînă la urmă, el a ales această ultimă cale, care putea încă să asigure succesul mişcării, în ciuda raportului de forţe, nefavorabil, dintre oastea „adunării norodului” şi trupele otomane. Trebuie spus că pînă în acest moment Tudor continua să spere într-o revenire a Rusiei asupra atitudinii adoptate, şi că el nădăjduia încă într-o intervenţie rusă. Noul plan de acţiune prevedea reîntoarcerea oastei pandurilor în Oltenia, unde urma să se ducă o luptă de rezistenţă sprijinită pe mînăstirile întărite din nordul provinciei. După reprimarea mişcării, pandurii – elementul cel mai dinamic – au fost supuşi represaliilor organelor stăpînirii , ei fiind obligaţi să plătească pagubele produse pe timpul mişcării revoluţionare, să dea zapise că nu deţin arme şi că nu se vor mai răscula. Dar represaliile n-au putut stinge avântul de luptă al pandurilor (ca şi al maselor în general). Ei nu vor aştepta decît prilejul pentru a pune din nou mâna pe arme. Nevoia asigurării unui instrument de forţă, capabil să contribuie în mod eficient la îndeplinirea sarcinilor militare ale mişcării revoluţionare, a impus crearea în cel mai scurt timp şi „din mers” a unei armate revoluţionare numeroase.
Recrutarea a fost încredinţată unor oameni cu pregătire militară corespunzătoare, cu experienţă de luptă ori cu autoritatea funcţiilor administrative locale pe care le îndeplineau (Gîrbea, Ghelmegeanu, Moangă, Zoican etc. ) . Activitatea de recrutare s-a desfăşurat metodic şi după un plan bine chibzuit. Principalul teren de recrutare l-a constituit regiunea de nord-vest a Olteniei, regiune în care mocnea spiritul revoluţionar (erau încă vii amintirile revoltei din 1814 – 1815), cu o populaţie în sânul căreia erau mulţi panduri – „obişnuiţi cu arme în mâini” – care participaseră la războiul ruso-turc din 1806- 1812, sub comanda lui Tudor . Procentul ridicat de panduri (circa 75%) ce a intrat în componenţa „adunării norodului” i-a asigurat acesteia un puternic nucleu revoluţionar. Ca o latură negativă sub raportul compoziţiei sociale, trebuie semnalată însă pătrunderea în cadrele de comandă, în cursul desfăşurării mişcării, a unor elemente din rândurile boierimii mici şi mijlocii, care nu s-au arătat consecvente în luptă, iar unele de-a dreptul au trădat mişcarea.
Constituirea unor „centre de adunare a forţelor revoluţionare”,cum au fost Padeşul şi Cărbuneştii, pentru satele de munte, şi Podu Grosului şi Băileştii-Sirbeşti, pentru satele de cîmpie, a uşurat adunarea şi dirijarea forţelor revoluţionare spre tabăra de concentrare şi instrucţie de la Ţînţăreni, contribuind la închegarea rapidă a oastei lor.
În alcătuirea oastei pandurilor a fost folosită o formulă organizatorică nouă, deosebită atît de aceea pe care o avuseseră trupele de panduri în războiul din 1806- 1812, cît şi de organizarea pe care o aveau trupele din slujba domniei.
Prin măsurile luate pe linie de înzestrare s-a asigurat oastei pandurilor un nivel de înarmare şi înzestrare satisfăcător. O atenţie deosebită a fost dată sporirii proporţiei armamentului de foc, făcînd astfel ca „adunarea norodului”.
să corespundă, în mai bune condiţii , din punctul de vedere al înarmării , cerinţelor câmpului de luptă de la începutul secolului al XIX-lea.
Experienţa de luptă a oastei pandurilor va constitui mai târziu una din premisele formării în ţara noastră a armatei naţionale, în perioada Regulamentului Organic.
Mişcarea revoluţionară din 1821 a înscris o pagină eroică în istoria luptei poporului român pentru libertate şi progres.
Dacă mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu nu a izbutit să sfarâme relaţiile feudale şi nici dominaţia otomană, dacă ea n-a putut duce la realizarea obiectivelor ce şi le propuseseră masele, totuşi lupta poporului n-a fost zadarnică. Regimul fanariot a fost înlăturat şi a luat amploare tot mai mare lupta maselor pentru eliberarea socială si națională.
