Două cărți, două experiențe literare interesante: ”Colibri” și U de la uliu”
Cărțile sunt precum prietenii pe care îi întâlnești cândva, la un moment dat în existența ta, petreci timp cu ei, faceți schimb de povești de viață și apoi fiecare își vede mai departe de drum. Dar nici unul la fel ca înainte, căci fiecare astfel de întâlnire schimbă ceva în interiorul nostru. Sunt unii, puțini, care ne rămân pentru totdeauna. La fel ca acele cărți pe care nu le uiți niciodată și le citești de mai multe ori într-o viață.
Fiecare carte are cititorii ei, cum fiecare om are prietenii lui.
Cărțile pe care vi le propunem, atât romanul ”Colibri”, cât și ”U de la uliu” pot fi niște experiențe literare interesante. Sunt povești cu oameni obișnuiți, în aparență, dar care trec prin tot felul de situații, purtând cu sine relații de familie și sentimente amestecate. Într-un final reușesc să găsească scopul vieții.
Am primit în biblioteca noastră aceste cărți și le-am pus la raftul cu noutăți editoriale unele lângă altele. Două cărți cu titlu de păsări. Uliu și pasărea colibri. Titlurile ambelor romane nu sunt alese întâmplător și o să vedeți că sunt ca un indiciu despre unde o să vă plimbe povestea.
Jhumpa Lahiri spunea despre romanul lui Sandro Veronesi că este ”înflăcărat, fascinant și ingenios până în miezul său”.
Marco Carrera, oftalmolog de profesie, este ”colibri”, un om cu o capacitate aproape supranaturală de a rămâne mereu pe loc, în timp ce lumea din jurul lui se află în permanentă schimbare, Dar, la fel ca pasărea colibri, care are nevoie de șaptezeci de bătăi de aripi pe secundă ca să rămână acolo unde este deja, și Marco își folosește toată energia pentru a rămâne în același punct fix, iar efortul pe care-l presupune această mișcare-n nemișcare este mistuitor.
Pe măsură ce înfruntă provocările vieții – trebuie să facă față morții surorii lui și absenței fratelui; să aibă grijă de părinți când li se apropie sfârșitul, să-și creasca nepoata după ce mama acesteia, fiica lui Marco, nu o mai poate face; să se împace în sufletul lui cu iubirea de-o viață pentru enigmatica Luisa.
Este un roman fascinant, despre nevoia de a privi cu speranță spre viitor și a trăi cu înflăcărare până la final.
”Ar trebui să fie un lucru știut – dar de fapt nu este – că destinul relațiilor dintre oameni e hotărât dintru început, o dată pentru totdeauna, și că, pentru a ști dinainte cum se vor încheia lucrurile, e suficient să vezi cum au început. Într-adevăr, când se înfiripă o relație, există întotdeauna o clipă de iluminare în care poți s-o vezi crescând, dezvoltându-se în timp, devenind ceea ce va deveni și încheindu-se așa cum se va încheia – toate laolaltă. Se vede limpede pentru că, de fapt, totul e cuprins în acel început, după cum forma fiecărui lucru e cuprinsă în prima ei manifestare. Durează doar o clipită, după care viziunea dispare sau este reprimată; doar din pricina asta, poveștile dintre oameni produc surprize, pagube, plăcere sau dureri neprevăzute.”
Los Angeles Times scria despre ”U de la uliu”, romanul semnat de Helen Macdonald, că este o carte care nu seamănă cu nimic din ceea ce ai mai citit. Și așa este. ”U de la uliu” este o lecție despre curajul de a-ți forța limitele, dar și despre cât de important este să respecți adevărata natură a ființei. A oricărei ființe.
Când durerea pierderii tatălui său devine insuportabilă, Helen Macdonald se hotărăște să întoarcă spatele lumii civilizate și să se afunde într-o altă lume, cea a păsărilor de pradă. Astfel, își începe propriul drum prin labirintul memoriei și al durerii, unul ce are ca rezultat o nouă carte, plină de lirism și emoție. O carte care transcede genurile și încadrările, la fel cum prietenia sa cu Mabel transcede speciile.
Dacă îți închipui că e o carte doar despre durerea pierderii cuiva drag, ei bine, doar te-a ademenit ca frumusețea unui uliu. Este o carte despre altceva, despre cum să îți ții mintea ocupată și în felul tău să îți vindeci doliul. Cum să îți iei mintea de acolo. Și apoi să zbori. Nu este nici măcar o carte despre birdwatching. Este despre șoimărit. Și îmblânzire.
”Nu. În viața reală, uliii porumbari seamănă cu uliii păsărari tot așa cum leoparzii seamănă cu pisicile domestice. Da, sunt mai mari. Dar sunt mai masivi, mai cruzi, mai periculoși, mai înspăimântători, și mult, mult mai greu de văzut. Sunt păsări de adâncuri de pădure, nu de grădină, sunt Graalul întunecat al observatorilor de păsări. Poți petrece o săptămână într-o pădure plină de ulii porumbari și să nu vezi niciodată unul, doar urme ale prezenței lor. (…) Sau poate că o să ai noroc: plimbându-te prin ceața zorilor o să întorci capul și vei vedea, pentru o fracțiune de secundă, o pasăre trecând în zbor pe lângă tine și îndepărtându-se, cu picioare cu gheare mari, ușor strânse, și cu privirea fixată pe o țintă îndepărtată. (…) Să cauți ulii porumbari e ca și cum ai căuta grația divină…”
Când veți citi și ultima pagină din aceste romane, fiecare dintre voi, cititorilor, veți încheia o altă călătorie prin lumea literelor și poveștilor, din care ați mai descoperit câte ceva despre voi și gândurile voastre.
