ACTUL ISTORIC DE LA 23 AUGUST 1944
Insurecția națională armată antifascistă și antiimperialistă din 23 August 1944 a reprezentat un moment crucial pentru destinul României, un act politico-militar cu largi și adânci semnificații internaționale, cu repercursiuni imediate pe plan militar-european, asupra soartei celui de-al doilea razboi mondial.
La data începerii insurecției, pe teritoriul țării noastre se găseau 612.507 soldați și ofițeri germani, împotriva cărora România avea să angajeze în luptă : 20 de divizii, 5 brigăzi mixte, 30 escadrile de aviație, cuprinzând 249 aparate și un regiment de apărare antiaeriană cu 14 baterii. Având în vedere toate aceste considerente, România a socotit că, în urma armistițiului, trebuie considerată, în cel mai rău caz, țară cobeligerantă, situație ce reieșea clar și din întregul complex al raporturilor ei cu Națiunile Unite.
Diplomația românească a manifestat, în această perioadă, un interes constant față de participarea țării la războiul antihitlerist și mai ales, de recunoașterea acestei contribuții prin acordarea statutului de stat cobeligerant. În această cerere justă, se pornea de la un adevăr istoric și anume, că nici una din țările cu un regim asemănător celei ca a noastre, care au luptat alături de Națiunile Unite, nu . au adus o contribuție militară superioară sau egală cu aceea a României : 1) din punct de vedere al forțelor ; 2) din punct de vedere al duratei în timp (23 August 1944 – 12 mai 1945) ; 3) din punct de vedere al spațiilor cucerite prin luptă. Efectivele maxime ale acestor state, după 23 August, sunt de circa 100.000- 150.000 oameni (Iugoslavia, Franta, Bulgaria, Italia), lăsând României locul de frunte, ea fiind a patra națiune ca factor de luptă angajat împotriva Germaniei (540.000) . Majoritatea acestor țări au avut și unități militare sau armate care, în situație similară României, au luptat în același timp și alături de Gerrnania. La 23 august România a trecut de partea Națiunilor Unite în mod sincer și loial , cu toate forțele și cu tot potențialul său de război.
Efectivele militare angajate de țara noastră în războiul antihitlerist, s-au ridicat la peste o jumătate de milion de oameni, din care pierderile au fost de circa 170.000 soldați, subofițeri și ofițeri.
Din convorbirea purtată de ministrul de externe român, C.Vișoianu, și Burton Berry, reprezentantul politic american la București, în ziua de 3 ianuarie 1945, reieșea faptul că România colabora cu Națiunile Unite și în particular cu Uniunea Sovietică. Șeful diplomației noastre a insistat asupra recunoașterii cobeligeranței, deoarece, afirma el, ,,România colaborează atât pentru împlinirea condițiilor armistițiului, cât și pentru obținerea victoriei militare”, potențialul său fiind mai important decât al oricărei alte țări având ,,aceiași situație ca și noi’’, Berry a considerat cererea României ,, justificată’’.
Lucrețiu Patrășcanu, primul ministru comunist din guvernele de uniune națională instalate după 23 August, a subliniat, în mai multe rânduri, necesitatea mobilizării tuturor forțelor la efortul de război. La 10 mai 1945, odată cu terminarea războiului în Europa, într-o cuvântare rostită în sala Aro din București, Lucrețiu Pătrășcanu afirma că ,,Independența unei țări, a țării noastre, în special, a fost câștigată prin luptă… Între ideea de pace, ideea de libertate și de independență existând pentru noi identitate’’.
Eforturile statului român, în războiul antihitlerist, pentru cauza comună a Aliaților, au fost apreciate favorabil de diferite agenții internaționale de presă, oameni politici, istorici și militari.
Corespondența dintre cei trei Mari ne dezvăluie, evident, aprecieri pozitive cu privire la contribuția țării noastre la războiul antihitlerist. În mesajele sale, din 27 mai 1945, adresate președintelui american, Harry Truman, și premierului britanic Winston Churchill, I. V. Stalin scria : ,,Au trecut mai bine de opt luni de când România și Bulgaria au rupt alianța cu Germania hitleristă, au încheiat un armistițiu cu statele aliate și au intrat în război de partea aliaților, împotriva Germaniei, folosind în acest scop forțele lor armate. Prin aceasta ele și-au adus aportul la cauza înfrângerii hitlerismului și au contribuit la terminarea victorioasă a războiului în Europa’’. Din aceste motive, guvernul sovietic considera oportun să restabilească relații diplomatice normale cu statul român. După ce Churchill i-a răspuns, la 10 iunie 1945, arătând că guvernul Majestății Sale a examinat și ,,problema relațiilor noastre viitoare cu aceste state’’ , într-un mesaj personal și secret, din 14 iunie 1945, menționa că: ,,Nu mai putem amâna reluarea relațiilor diplomatice cu România și Bulgaria, care împreună cu trupele sovietice au ajutat la înfrângerea Germaniei hitleriste’’.
De mai multe ori, oficialități sovietice au apreciat, la justa sa valoare, efortul economic și militar al poporului român la înfrângerea Germaniei. Comentariul Agentiei Tass, legat de decorarea regelui Mihai I cu ordinul ,,Victoria’’, cuprinde aprecierea după care fapta României s-a făcut într-un moment ,,când înfrângerea Germaniei nu era evidentă’’ . O lună mai târziu, la 6 august 1945, guvernul nostru, în răspunsul la scrisoarea lui I. Susaicov, prin care Uniunea Sovietică anunța reluarea raporturilor sale diplomatice cu România, lua .,act cu recunoștință de această solemnă apreciere a contribuției României la lupta contra Germaniei hitleriste și pentru libertatea tuturor popoarelor’’. În felul acesta, sublinia ministrul de externe român, ,,Uniunea Sovietică apreciază marile interese ale României pe planul consolidării sale interne și externe’’ . De asemenea, în articolul Elogiu armatei române, publicat la 13 ianuarie 1945 în ziarul ,,Graiul Nou’’, organ al Direcțiunii politice de front a Armatei Roșii se scria : ,,Istoria războiului pentru distrugerea fascismului va pomeni la loc cuvenit contribuția armatei române la această operă grea, dar salutară pentru popoarele iubitoare de libertate’’.
Istoriogrufia străină recunoaște aportul armatelor române la victoria asupra fascismului. Astfel, istoricul sovietic I. F. Ivașin, în sinteza sa despre politica externă a Uniunii Sovietice, subliniază că ,,Armata română a luptat alături de Armata Roșie până la victoria deplină asupra Germaniei fasciste’’, iar cercetătorul polonez J. Demel scrie că ,,intrarea României in războiul antihitlerist, rezultat al insurecției, a avut o mare importanță, silindu-i pe germani la o evacuare grăbită a Balcanilor și deschizând Armatei Sovietice drumul către Budapesta, Viena, ca și către Belgrad și Sofia’’. Participarea României la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, cu un efectiv de peste 500.000 oameni (170.000 victime), subliniază Demel, a grăbit victoria Aliaților.
Prin actul de la 23 August 1944 România :
1) a răpit Germaniei orice posibilitate de a mai organiza și opune noi rezistențe, înlesnind și grăbind, în condiții maxime, manevra strategică a Armatei Sovietice, atât la înlăturarea fortelor hitleriste din Balcani, cît și pentru patrunderea în Câmpia Tisei ;
2) a pus în imposibilitate Reichul de a se mai putea folosi de resursele umane și materiale ale României ;
3) a dat un aport total și substanțial Aliaților, fără a fi ajutată cu armament, muniții sau orice alte resurse ;
4) a cooperat continuu, efectiv și sub comanda forțelor sovietice, până la victoria finală ;
5) a pus la dispoziția Marilor Aliați a tuturor documentelor informative asupra Germaniei și a aliaților ei ;
6) a produs o influență politică și militară determinantă, în favoarea Națiunilor Unite, în sud-estul Europei .
