Image Alt

9 MAI – RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ (1877-1878)

9 MAI – RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ (1877-1878)

Războiul de Independență este cunoscut în istoriografia română prin participarea României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877-1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.

Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.

Înainte de 1877, s-a făurit o armată capabilă să îndeplinească misiuni de amploare strategică în scopul apărării țării, dar și să joace un rol hotărâtor în lupta pentru cucerirea neatârnării României.
Menirea istorică a armatei române a fost ,,de apărare a ființei poporului, a independenței naționale, jucând întotdeauna un rol activ în marile evenimente istorice care au dus la formarea statului unitar național’’.
În baza legilor de organizare a armatei, adoptate în 1864 și 1868, puterea militară a țării a sporit necontenit. Pentru a asigura instruirea unor mase cât mai largi ale populației, sistemul militar cuprindea cinci categorii distincte: armata permanentă, cu rezervele ei: corpul dorobanților și corpul grănicerilor; miliția; garda civică; gloatele. Toți bărbații, cetățeni români, de la 20 la 50 de ani, erau obligați să facă parte din una din componentele acestei structuri militare.

În 1876, când s-a dispus ,,concentrarea trupelor permanente cu rezervele lor și a trupelor teritoriale pentru instrucție și manevră’’, armata română dispunea de 8 regimente de infanterie de linie, 8 regimente de dorobanți, 4 batalioane de vânători, un batalion de geniu, 8 regimente de călărași, 2 regimente de roșiori, 2 regimente de artilerie a 6 baterii și 6 baterii de rezervă, 2 escadroane de jandarmi ( în total 37.730 de oameni și 120 de tunuri). Acestor forțe operative li se mai adăugau trupele teritoriale însărcinate cu paza frontierelor și serviciul de garnizoană, dispunând de 16 610 oameni și 60 de tunuri. Astfel, armata română a rămas pe picior de război tot timpul cît a durat conferința de la Constantinopol a reprezentanților marilor puteri europene pentru găsirea unei soluții acceptabile în problema orientală și pentru ,,înăbușirea’’ incidentului româno-turc cauzat de știrbirea adusă demnității statului nostru de constituția otomană.

Spre a putea rezista în fața unui eventual atac otoman pornit din direcția Rusciukului, unii ofițeri români de stat major-maiorul Iacob Lahovary, căpitanul Romulus Magheru și căpitanul Moise Groza- au fost însărcinați de Marele cartier general să execute recunoașteri între București și Giurgiu, pe o zonă de 15 km la stânga și la dreapta liniei ferate care leagă cele două orașe. Prin astfel de recunoașteri se urmărea atât cunoașterea terenului cât și întocmirea de statistici privind populația, produsele alimentare și furajele din zonă, mijloacele de transport etc.
Tot în timpul acestor concentrări, o parte din trupele române au lucrat și la fortificațiile de la Barboși și Calafat. Ocuparea podului de la Barboși ar fi paralizat comunicația feroviară nu numai cu Moldova, ci și cu Basarabia, întârziind mult marșul armatei ruse spre Dunăre. În acest sens s-au ridicat baterii destinate a ține la distanță monitoarele turcești de pe Dunăre și s-au construit ,,șanțuri-adăposturi’’pentru trupele române, care aveau sarcina să respingă încercările turcești de debarcare.Evenimentele ulterioare vor dovedi din plin justețea acestor precauțiuni.

Calafatul era un alt punct strategic care a fost fortificat de trupele române în lunile ianuarie-februarie 1877 spre a putea fi apărat de o eventuală ocupare otomană. Poziția Calafatului domină Vidinul de peste Dunăre, iar ocuparea lui de către turci ar fi amenințat flancul de vest al armatei române. De aceea, îndată ce s-a observat că turcii își întăresc garnizoana din Vidin, Marele cartier general român a dispus formarea unei brigăzi mixte și trimiterea ei la Calafat pentru lucrările de fortificații. La începutul anului 1877 brigada comandată de colonelul Otton Sachelarie-va fi completată cu încă un batalion din Regimentul 4 linie.Începând din prima săptămână a lunii ianuarie 1877, s-au ridicat treptat pe malul Dunării, lângă Calafat, 5 baterii armate (numite: Carol, Elisabeta,Mircea, Ștefan cel Mare, Mihai Bravul) cu câte 6 tunuri fiecare, cu excepția ultimei care avea 15 tunuri de câmp. Tot atunci s-a ridicat și o redută care putea adăposti un batalion de infanterie, cu încă 4 tunuri.

Cercetarea minuțioasă a zonei dintre București și Giurgiu și mai ales lucrările de fortificație de la Barboși și Calafat au fost de un real folos în timpul războiului din 1877-1878.

La 6 aprilie 1877 s-a decretat mobilizarea armatei permanente și teritoriale cu rezerva ei –acțiune care s-a efectuat rapid și cu precizie, rezerviștii adunându-se cu entuziasm la locurile hotărâte. Până la 15 aprilie, acțiunea a fost încheiată, armata fiind organizată conform cerințelor de război. Totalul forțelor mobilizate se ridica la aprox.100 000 de oameni, din care efectivul armatei de operații era de 58 700 oameni, 12 300 cai și 190 de tunuri.
Pentru a asigura nevoile de cadre ale armatei, pe lângă avansarea la gradul de ofițer a celor ce urmaseră diferitele școli militare, corpurile legiuitoare aveau să voteze, la numai câteva zile după proclamarea independenței, o lege prin care,,ofițerii de origine română cari au servit în armatele regulate străine’’ puteau fi primiți în armată în timpul războiului cu gradul și vechimea pe care le aveau, dobândind prin aceasta și cetățenia română.

O mare atenție s-a acordat, în acea perioadă, înzestrării cât mai corespunzătoare a oștirii.
Astfel, din punct de vedere al înzestrării cu armament, 25 000 de infanteriști erau dotați cu puști Peabody, restul cu puști Krnka, de proveniență rusească; subunitățile de miliție erau dotate cu puști Dreyss, cu caracteristici balistice ceva mai slabe. Artileria avea și ea material diversificat: unele baterii dispuneau de tunul de oțel Krupp de calibru 87 mm, model 1875, apreciat ca cea mai bună gură de foc a timpului; altele erau dotate cu tunuri de bronz, iar miliția avea în înzestrare piese de artilerie care se încărcau pe la gura țevii.

Cucerirea independenței, rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva Imperiului Otoman, al voinței ferme de libertate și neatârnare a poporului nostru, a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economice și sociale a țării, a exercitat o profundă înrâurire asupra întregii evoluții istorice a României pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a națiunii române ca națiune de sine stătătoare, a determinat însemnate deplasări în raporturile de forțe dintre clase și a accelerat ritmul dezvoltării istorice.

Program cu publicul Sediul central: Secțiile de împrumut și salile de lectură: Luni-Vineri – 9-17 Secția de Internet: Luni-Vineri: 8-16 Ludoteca: Luni-Vineri: 10-17 Sâmbăta și Duminica: Închis Filiala „Cosânzeana”: Luni-Vineri: 8-16 Sâmbăta și Duminica: Închis

Sediul central: B-dul Oituz 13A - Onești
Filiala Cosânzeana: B-dul Republicii 43 - Onești
(Parterul Școlii Gimnaziale George Călinescu, Corp B)

Telefoane:
Secretariat 0234 312202
Director 0234 324099
Filiala Cosânzeana 0234 317327

Persoane de contact
Ionuț Tenie - Director
Doina Bruma - Șef serviciu Relatii cu publicul, catalogare documente