RĂZBOIUL DE ȚESUT PRIMITIV
Încă din Paleoliticul superior, oamenii au utilizat diverse materii prime textile care să le satisfacă anumite cerinţe legate de necesitatea de a face faţă climatului rece şi umed, de procurarea hranei şi a realizării unui adăpost.
Apariţia tehnologiilor textile a reprezentat o modalitate de rezolvare a unor probleme vitale ale omului, care a utilizat, în acest sens, materialele existente în mediul înconjurător. Primul material textil „s-a născut” atunci când oamenii au început să utilizeze pielea animalelor vânate. În climatele reci, blănurile şi pieile de animale reprezentau o sursă de materiale la îndemână, deja „fabricate”, folosite pentru confecţionarea hainelor şi pentru protejarea de intemperii.
Într-o etapă ulterioară, crearea de obiecte textile din diverse materii prime a fost determinată de rezolvarea aceloraşi necesităţi de importanţă majoră – asigurarea hranei, a adăpostului sau a îmbrăcămintei.
Se consideră că răsucirea, împletirea şi coaserea au fost primele operaţii legate de realizarea produselor textile, cunoscute şi utilizate în preistorie. Răsucirea materialelor fibroase pentru obţinerea funiilor, împletirea lianelor, nuielelor şi a altor materiale pentru realizarea coşurilor, a gardurilor şi a capcanelor pentru vânat, ca şi îmbinarea bucăţilor de blană prin coaserea cu fâşii din piele subţire sau cu tendoane, au fost practicate de către oameni înaintea toarcerii fibrelor textile şi a ţeserii firelor.
Descoperirile arheologice şi documentele din diferite epoci atestă existenţa războiului vertical încă din Neoliticul timpuriu (cultura Criş, iar cel mai vechi fragment de ţesătură este atestat pe un fund de vas descoperit la Aldeni, judeţul Buzău).
Începând de pe la mijlocul Neoliticului, nu exista aşezare unde să nu fie găsite fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
Războiul de țesut primitiv era alcătuit din doi stâlpi de lemn care se fixau cu un capăt în pământ şi erau consolidaţi la partea superioară printr-o bară transversală. Firele de urzeală suspendate de bara transversală erau tensionate cu greutăţi de lut, legate la partea inferioară a acestora. Printre firele de urzeală astfel întinse se introducea, cu mâna sau cu ajutorul unui beţişor, firul de bătătură de o singură culoare sau diferit colorat obţinându-se diferite categorii de ţesături. Firul de bătătură era îndesat local cu ajutorul unui băţ astfel încât ţesătura rezulta cu o compactitate redusă şi neuniformă. Ţesătura se constituia fie în partea superioară a ramei, când firele de urzeală erau tensionate cu greutăţi, fie în partea inferioară, când firele de urzeală erau fixate la ambele capete. Țesătura se realiza în linii generale după aceleaşi principii care se folosesc şi astăzi. Important este faptul că, prin inventarea războiului, ţesutul a devenit o îndeletnicire obişnuită a omului prin care îşi rezolva una din necesităţile elementare de protejare a corpului de factorii de mediu (frig, arşiţă, ploaie, vânt). Concomitent războiului vertical i se aduc o serie de perfecţionări. Documente şi reprezentări din jurul anului 1000, atestă existenţa unor modele de războaie verticale la care urzeala nu mai este întinsă cu pietre ci este trecută peste bare orizontale iar ţesătura se formează în partea inferioară. Această formă de război a fost preluată mai târziu la producerea goblenurilor şi de aceea a primit denumirea de război pentru goblen. Astfel, în secolul V î.e.n., istoricul grec Herodot consemna în „Istoriile” sale următoarele: „Tracii cultivă în ţara lor cânepa din care îşi fac haine care aduc foarte mult cu cele din in; cine nu este obişnuit cu ea nici nu poate deosebi dacă e vorba de in sau cânepă, iar cine nu a văzut niciodată cânepa îşi închipuie că hainele sunt chiar din in”. Informaţiile pe care le furnizează imaginile de pe Columna lui Traian de la Roma şi de pe monumentul de la Adamclisi (Dobrogea), în care, după îmbrăcămintea dacilor, se poate deduce existenţa la aceştia a unor ţesături întrebuinţate pentru diferite piese de port. Astfel pe ambele monumente este reprezentată cămaşa bărbătească, sau veşmântul despicat în părţi, confecţionată dintr-o ţesătură produsă cel mai probabil din fire de in sau cânepă, ce se purta peste iţari. Ţesăturile realizate de geto-daci erau de diferite calităţi. Se afirmă acest lucru deoarece cămaşa bărbătească ce apare pe Columna lui Traian are încreţituri la mâneci, încât se poate trage concluzia că ţesătura era suficient de subţire pentru a putea fi încreţită, iar încreţiturile să fie vizibile pentru a fi redate în sculptură. Pe lângă ţesăturile de in şi cânepă geto-dacii produceau şi ţesături de lână din care îşi confecţionau veşminte cu specific local. Aceste veşminte au fost adoptate ulterior şi de romani.
Cele mai vechi şi mai sigure mărturii materiale despre existenţa acestui meşteşug îl constituie aşa numitele fusaiole sau prâsnele, recunoscute ca fiind întrebuinţate la tors şi răsucit. Fusaiolele sunt greutăţi de lut ars, de dimensiuni reduse și de forme diferite – sferice, tronconice sau bitronconice, având în general diametrul între 0,004-0,005 m.
În Depresiunea Onești, în așezarea de la Bogdănești-Todoscanu, s-au găsit în număr destul de mare fusaiole, modelate din pastă intermediară. Perforate vertical, prezintă o gamă variată de forme: conice, bitronconice,sferice, simetrice, sau mai puțin simetrice, expuse în Muzeul Municipal de Istorie Onești. Prezența acestora, demonstrează practicarea torsului firelor și fibrelor animale sau vegetale, utilizate la țesut.
Greutățile de lut pentru războiul de țesut în formă de trunchi de piramidă, au fost de asemenea descoperite în așezarea de la Bogdănești- Todoscanu.
Tehnicile de transformare a firelor în ţesături au cunoscut o evoluţie specifică în strânsă corelaţie cu evoluţia tehnicii şi societăţii în ansamblu.
