Eu și cireșele mele amare

Cartea pe care o iubesc este cartea care m-a ajutat să înțeleg, să accept, să pot merge mai departe zi de zi și să trăiesc cu dorul de mama. Totul a început când mama mea a plecat în Italia, eram mică, aveam șase ani și o copilărie minunată în care mă jucam de-a v-ați ascunselea și tata mă certa că îmi murdăresc hainele. În primii doi ani după plecarea mamei, timp în care ea venea acasă doar de două ori pe an, aceasta încerca să îmi explice cât de greu îi este acolo, printre străini, iar eu copil fiind nu înțelegeam, de fapt, care era adevărata greutate până când, la una din reîntoarcerile ei acasă mi-a dăruit o carte: “Cireșe amare” de Liliana Nechita.

Liliana Nechita este o femeie care la rândul ei a plecat în Italia din cauza neajunsurilor din România. Aceasta a descris în carte cât de grea este viața unui emigrant, cum badantele (femei care îngrijesc de oameni bătrâni) sunt umilite, cum acestea fac cunoștința cu foamea. Plecarea ei în Italia a fost în aceeași măsură o moarte și o naștere, iar în casele italienilor în care a îngrijit copii și bătrâni a fost nevoită să privească în cele mai întunecate colțuri ale vieții.

Am aflat din aceste pagini scrise cu lacrimi și tristețe că motivația acesteia era acasă, unde avea rudele, copiii, părinții, acolo unde era viața ei de odinioară. O încuraja faptul că deși lua puțini bani, îi ajuta pe cei de acasă cu neajunsurile pe care le aveau. Noua ei viață devenea ușor, ușor o “pușcărie”, un loc în care nu avea absolut nimic cunoscut, nici măcar limba pe care o vorbea, se scufunda în munca pe care o depunea făcând mâncare, curățenie sau având grijă de copilașii străinilor agitați ori de bătrâni cu diverse dizabilități. Acolo viața devenise “pușcărie pe bani”.

Dorul de casă își făcea mereu apariția când aceasta nu mai avea nimic de făcut și când se lăsa seara. Problema reală este că banii nu au compensat cu nimic lipsa ei din viața copiiilor , pachetele trimise acasă nu i-au ținut locul și nici perechea de adidași de firmă nu i-a strâns pe copii în brațe și astfel autoarea se simțea înstrăinată pentru a doua oară . Și parcă în fiecare cuvânt am văzut-o pe mama.

Am citit cartea pe care mama mea mi-a dăruit-o în scurt timp și am înțeles prin ce chinuri trece ea departe de casă, pentru a aduce bani pentru familia ei, ce luptă teribilă este în sufletul ei. . Știți ? Uneori mă gândesc cât de repede a trecut timpul, 12 ani … Doisprezece ani în care mama mea a venit doar de două ori pe an acasă, poate nici atunci. Am înțeles ceea ce mama nu a putut să îmi spună decât că îi este greu, dar vedeam o tristețe în ochii ei. Am înțeles ce zbucium este în sufletul ei, cum se simte ea ruptă între două lumi: între Italia și acasă.

Deseori, seara când ajung acasă și mă așez în pat, mă uit în întuneric și plâng gândindu-mă la mama, la draga de ea, care chiar și prin telefon mi-a oferit o îmbrățișare călduroasă când poate ei îi era cel mai greu, când poate pe ea nu a ținut-o nimeni în brațe, nu i-a alungat nici teama și nici grija. În acele seri îmi rog lacrimile să nu mai curgă și îi cer sufletului să nu mai plângă.

Am citit și recitit din această carte fiecare cuvințel. M-a ajutat să înțeleg suferința mamei mele, dar totodată care este alinarea ei, să accept și să nu judec alegerile făcute de mama, lipsa ei de lângă noi și să îi mulțumesc Lilianei Nechita că a scris această carte, din experiența și din suferința ei, pentru că acele cuvinte nerostite de mama au făcut lumină în sufletul meu.

 

Istrate Antonia-Raluca

Clasa a X a A, 16 ani

Liceul Tehnologic ”Petru Poni” Onești

Coodonator bibliotecar ing. Căruceriu Roxana