TITU MAIORESCU (n.15 februarie 1840- d. 18 iunie 1917)
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) om politic, profesor, critic literar, publicist, jurist, membru fondator al Academiei Române, s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui, Maria Popazu, sora cărturarului episcop al Caransebeșului Ioan Popazu, era de la Vălenii de Munte și, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu s-a dovedit un liber cugetător.
Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui (soția Maria– născută Popasu, și cei doi copii- Emilia și Titu), a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
Anii 1860 au însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare’’ (conferințe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
Încă din tinereţe, Titu Maiorescu a avut vocaţie de conducător, iar această calitate el şi-a descoperit-o singur, prin trudă intelectuală tenace. Şi-a învins aproape orice slăbiciune, iar seriozitatea sa l-a convins că poate să fie ceea ce vrea, cu condiţia să se pună doar în slujba adevărului, iar pentru împlinirea acestui ideal credea că ,,nu are dreptul să înceteze lupta, chiar când e singur împotriva tuturor’’.
Calităţile sale diplomatice, prestanța sa dublată de o siguranţă de mişcare în cercurile politico-diplomatice germane au atras atenţia asupra sa noului Ministru de Externe, M. Kogălniceanu, ce-i propune să reprezinte România, ca agent diplomatic, la Berlin. Propunerea lui M. Kogălniceanu este acceptată de Titu Maiorescu, drept care, în ultima zi de mai 1876, este emis decretul de numire a sa ca agent diplomatic în capitala Germaniei, iar pe 1 iunie 1876 depune jurământul ,,înaintea lui Kogălnicean’’,ca cel de-al treilea agent diplomatic al României la Berlin.
Titu Maiorescu a reprezentat România, ca agent diplomatic la Berlin, timp de două luni, perioadă în care, dincolo de faptul că îi apreciază pe oamenii din jurul lui ,,într-adevăr fără nicio valoare’’, a purtat ,,lungi tratative diplomatice în chestiunea neutralităţii Dunării, pe care noi o voim, care în cele din urmă e obţinută’’ , totul raportat la conflictul sârbo-otoman. În această chestiune, a neutralităţii Dunării, România a fost sprijinită şi de reprezentanţii Rusiei şi
Austro-Ungariei. Maiorescu demisionează din poziţia diplomatică avută la Berlin la 2/16 iulie 1876, faptul provocându-i ,,o zi grea din punct de vedere general-filosofic’’. Demisia sa este în strânsă legătură cu darea în judecată de către Adunarea Deputaţilor a foştilor miniştri din Guvernul conservator condus de Lascăr Catargi. Printre cei daţi în judecată, desigur, a fost şi Titu Maiorescu, fost ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, alături de zece foşti colegi, mai puţin generalul Christian Tell. Incidentul nu-l va nelinişti, în niciun chip, pe Titu
Maiorescu, şi pe care îl cataloghează drept o răzbunare politică a liberalilor, o ,,şarlatanie’’, faptul lipsindu-1, credea el, pe principele Carol de ,,cele mai sigure proptele’’, şubrezindu-i, prin urmare, poziţia. Pentru el, era ocazia potrivită să verifice cine-i sunt prietenii adevăraţi.
Şi P.P. Carp a ocupat câteva poziţii diplomatice la Viena, Berlin şi Petersburg (martie 1871- martie 1872), Roma (aprilie- octombrie 1873), din nou la Viena (noiembrie 1882-octombrie 1884), la aceasta din urmă reuşind să apere cu tenacitate interesele României, rezistând presiunilor exercitate de Austro-Ungaria în a controla cursul Dunării şi pe teritoriul românesc. Aşadar, atât P.P. Carp, cât şi Titu Maiorescu şi-au servit ţara, interesele acesteia, atât cât au fost în diplomaţie, dar, îndeosebi, atunci când se dezbăteau în Parlament probleme importante,cum ar fi, de exemplu, modificarea articolului 7 din Constituţia de la 1866, ca urmare a prevederilor articolului 44 din Tratatul de Pace de la Berlin ( 1878), ocazie cu care privirile Europei au stat aţintite asupra clasei politice româneşti. Ambii oameni politici junimişti s-au pronunţat în favoarea revizuirii articolului 7 din Constituţie, în aşa fel încât, după cum opina Maiorescu, să facem abstracţie de sensibilităţile naţionale şi ,,să primim ideea de revizuire a art. 7 din Constituţia noastră’’. Deosebirea dintre Carp şi Maiorescu, pe chestiunea revizuirii articolului 7 din Constituţie la 1866, consta în faptul că P.P. Carp vedea reglementarea problemei în plan economic, în sensul emancipării economice a satelor prin declararea proprietăţii lor agrare, prin lege, inalienabile şi că măsurile restrictive împotriva evreilor pe acest plan ,,nu sunt în stare de a da vreun rezultat’’.
Articolul 7 şi modificarea sa, în sensul solicitat de Marile Puteri europene, a determinat, timp de trei ani, ample campanii de presă156 , dezbateri parlamentare virulente, provocând disensiuni, poziţionări, reevaluări în toate grupările politice. Toate acestea s-au produs şi in interiorul grupului politic junimist, căci atitudinea lui Titu Maiorescu şi P.P. Carp, cu privire la
necesitatea revizuirii articolului 7, n-a întrunit adeziunea tuturor membrilor marcanţi, unii precum I. Negruzzi, V. Conta, A. D. Xenopol delimitându-se de cei doi, pentru ca, nu peste multă vreme, să părăsească gruparea politică junimistă trecând la Partidul Naţional Liberal.
În februarie 1880, conservatorii creează o structură organizatorică ce înseamnă apariţia oficială a Partidului Conservator, constituind un Club politic Central „care devine nucleul central al partidului”, precum şi un Comitet permanent, avându-1 preşedinte pe M. C. Epureanu. Programul anunţat acum, denunta liberalismul ca pe un pericol în calea conservării identităţii naţionale, ca urmare a imitaţiilor străine, se pronunţa pentru crearea unei stări de armonie între „proprietari şi muncitori”, programul vizând atenuarea „politicii iniţiate de guvernul liberal”. Ceea ce îi unea pe cei doi lideri politici junimişti era mult
mai puternic, anume, o viziune identică cu privire la politica externă, de alianţe, pe care trebuia să o urmeze statul român după cucerirea Independenţei. Amândoi doreau o apropiere a României în politica externă de Germania lui Bismarck şi de Austro-Ungaria, vizând, aşadar, o radicală reorientare a politicii externe româneşti. Desigur, în împărtăşirea unei asemenea concepţii de politică externă nu erau suficiente doar originile germanice ale ideologiei junimiste, cu atât mai puţin faptul că ambii lideri junimişti aveau la bază o solidă cultură germană. Opţiunea lor de politică externă spre puterile Europei Centrale izvora din superioare raţiuni de stat: conservarea Independenţei recent dobândite (cu atâtea jertfe) în faţa expansionismului manifest al Imperiului rus.
În întreaga sa existenţă culturală şi politică, Titu Maiorescu, a fost cu adevărat un lider autentic, cât şi un vector de imagine publică. Pe parcursul a cincizeci de ani de activitate publică, Titu Maiorescu și P.P.Carp, au acţionat solidar de pe poziţii oarecum egale, atât la nivel doctrinar cât şi la nivel de imagine publică, întru slujirea binelui obştesc.
Titu Maiorescu s-a stins din viață pe 18 iunie 1917 la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
