24 IANUARIE 1859 – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

La 24 ianuarie 1859, în entuziasmul și prin contribuția maselor celor mai largi, se înfăptuia Unirea Principatelor Române. Se întemeia astfel statul național modern român, etapă de o importanță hotărâtoare în procesul de înfăptuire a ideii și a aspirațiilor de unitate a românilor de pe ambele versante ale Carpaților.

Martori oculari și documente ale timpului, descriu contribuția și intervenția decisivă a maselor populare, a orășenilor și a țărănimii, în realizarea deplină a dezideratului cel mai arzător al poporului: unirea. D.Bolintineanu, apărător hotărât al cauzei unirii, și unul dintre aceia care au sugerat dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza, declara cu emoție: ,,Țara nu mai este moșia caimacanilor și a domnilor și românii nu mai sunt turmele lor și ale vătafilor lor nerușinați’’.

Realizarea parțială a unității de stat prin unirea Moldovei și Țării Românești, a constituit elementul fundamental de însemnătate covârșitoare în dezvoltarea viitoare a societății românești. Pornind de la temeliile acestui măreț act istoric, poporul nostru a purces la înfăptuirea unui program care să-i dea posibilitatea afirmării sale ca națiune deplin constituită și independentă, stăpână pe destinele și pe hotărârile sale. Dar năzuințelor de libertate și de progres ale poporului nostru, li s-au opus forțe reacționare, care încercau să oprească în loc mersul istoriei, să înăbușe glasul și lupta popoarelor pentru scuturarea oprimării sociale și naționale.

Documente ale vremii scot în evidență existența unor certe preocupări ale lui Al. Ioan Cuza de realizare a desăvârșirii procesului de unitate statală a poporului român chiar în perioada imediat următoare alegerii sale. Câteva date vin să susțină ideea înfăptuirii unirii desăvârșite a poporului nostru în perioada domniei lui Al. Ioan Cuza.

În primăvara anului 1859, V. Alecsandri îl informa pe domnitorul Al. Ioan Cuza despre discuțiile avute la Paris cu Napoleon al III- lea. Într-una din scrisorile trimise domnitorului, Alecsandri îl prevenea pe Al. Ioan Cuza că, în cazul unui război cu Austria, atât Franța cât și Sardinia îi vor solicita sprijinul.

Într-o nouă întrevedere cu Alecsandri, Napoleon îi spunea acestuia că ,,e cu putință ca Italia să aibă nevoie de concursul dumneavoastră’’, iar la declanșarea ostilităților, împăratul, vizând intrarea Principatelor române în război, exclama: ,,Nu e decât un singur mijloc: de a ataca Austria în Ungaria și aceasta prin Transilvania’’. Tratativele din martie de la Iași și cele din Italia din vara anului 1859 duse de reprezentanții noștri cu generalul Klapka, membru al Directoratului emigrației maghiare, se înscriu și ele pe linia realizării unității desăvârșite. Aceste discuții fructuoase făceau parte din planul general de luptă franco-italian, care conta pe coalizarea tuturor forțelor împotriva Austriei. În acest fel, în prima jumătate a anului 1859, se afirma pentru întâia oară în cadrul larg al relațiilor politice europene principiul unității integrale și desăvârșite a tuturor românilor într-un singur stat național. Pentru a fi gata în orice moment, Cuza mobilizează în tabăra de la Florești din împrejurimile Ploieștiului, grupurile de armată ale celor două principate. În acest fel, domnitorul își lărgea planul de acțiune, deoarece în același timp el demonstra, pe de o parte,voința de luptă pentru neatârnarea poporului nostru împotriva Imperiului otoman, ale cărui trupe făceau manevre la granița Principatelor române, iar pe de altă parte exercita o evidentă presiune asupra Austriei. Animate de dorința de a apăra cauza unirii și integritatea țării, masele populare au răspuns cu înflăcărare acțiunii de la Florești. Mii de voluntari s-au prezentat pentru înrolare în diverse unități. Un corespondent al ziarului ,,Steaua Dunării’’ scria: ,,Niciodată n-am văzut îmbrățișându-se cu atâta căldură serviciul armatelor ca acum’’. În sprijinul pregătirilor de înarmare și de luptă, Manolache Costache Epureanu declara de la tribuna Adunării Moldovei, că se impun a fi luate toate măsurile de apărare, pentru a arăta Europei că românii din Principatele unite au o viață națională proprie. Însuși Cuza, rostea în fața trupelor moldovene și muntene, cuvinte a căror semnificație adâncă a fost înțeleasă și primită cu înflăcărare. ,,Vă stă în mână ca într-o zi țara noastră să vă poată datori mărirea ’’- spunea domnitorul cu acest prilej ostașilor, gândindu-se, la realizarea desăvârșirii unirii statale și la independența națiunii române. Dar planurile acestei lupte,care au vizat etape superioare ale dezvoltării națiunii române- independența de stat și desăvârșirea procesului de unitate a poporului român, nu au putut fi realizate în primăvara anului 1859 și nici în anii de domnie ai lui Cuza. Premisele externe care favorizaseră pentru moment înfăptuirea acestor deziderate s-au atenuat după primele victorii franco-sarde în Italia, când Napoleon al III-lea a încheiat cu Austria pacea de la Villafranca. La 6 septembrie 1859, într-o nouă conferință ținută la Paris, Turcia și Austria recunoșteau și ele (alături de celelalte cinci puteri la 1/13 aprilie 1859) dubla alegere a domnitorului Al. Ioan Cuza.

Al.Ioan Cuza n-a renunțat însă niciodată, la ideea împlinirii celor două idealuri. La 2 mai 1860, în scrisoarea trimisă generalului Durando, reprezentantul Piemontului la Constantinopol, Cuza îi amintea de marile sale proiecte legate de înfăptuirea unității statale desăvârșite: ,,Fără îndoială, evenimentele ce se pregătesc pot rezerva un viitor mai bun țării ce m-a așezat în fruntea ei și nu voi scăpa nici un prilej favorabil de a-i întări situația….În orice caz, fără a îndepărta perspectiva unei măriri a teritoriului, nu această speranță m-ar determina să dau ajutorul Moldo-Valahiei unei întreprinderi oarecare, cât m-ar hotărî certitudinea de a asigura soarta, bunăstarea și libertatea a tot ce poartă numele de român’’.Dorința realizării idealului național, nădejdea în viitorul neatârnat și liber al poporului român de care vorbea domnitorul în scrisoarea către Victor Emanuel al II-lea al Italiei în martie 1861, l-au determinat în anii următori să întreprindă și unele acțiuni concrete. În discuțiile purtate la București- mai 1863 cu generalul Turr, trimisul regelui Italiei, domnitorul a accentuat necesitatea rezolvării problemelor legate de românii din Transilvania ca una dintre condițiile de prim ordin. În vara aceluiași an, Cuza lansează un manifest către românii din Transilvania , chemându-i la acțiune comună cu frații lor din Principate în vederea realizării dezideratului fundamental al poporului nostru: unirea deplină într-un singur stat a tuturor românilor.

Autoritățile maghiare semnalau la 10 august 1863,,trecerea ilegală prin Bucovina a proclamațiilor prințului Cuza’’, ordonând luarea de măsuri severe pentru a preveni împrăștierea și a ,,evita influența lor’’ în mijlocul populației române. Era tocmai perioada în care, la Sibiu, Dieta Transilvaniei repunea în drepturile ce i se cuveneau milioanele de români ce se zbăteau în ghearele oprimării naționale a Habsburgilor. Unirea deplină a celor două principate avea să sădească noi speranțe în inimile românilor aflați sub dominația apăsătoare a oprimării naționale străine. Al. I. Cuza, în proclamația sa din 11 decembrie, spunea: ,,Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreț dorit de generațiile trecute…, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă, de puterile garante și s-a înscris în datinile națiunilor…Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie’’. Românii din Transilvania își afirmau încă o dată cu acest prilej, profundele lor simțăminte și aspirații comune cu frații lor de peste Carpați.