„Când cânt melodii vesele, gândesc poezie, când cânt marșuri, gândesc istorie…”

De Ziua Culturii Naționale nu vom vorbi despre POETUL Mihai Eminescu, cel despre care I.L. Caragiale spune că „Era o frumusețe ! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”( I.L. Caragiale „În Nirvana”  din volumul „Ei l-au văzut pe Eminescu” – Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989), ci vom vorbi despre JURNALISTUL POLITIC Mihai Eminescu despre care George Călinescu, referindu-se la vocaţia de gazetar a lui Eminescu, afirma că „este poate cel dintâi gânditor politic român care-și sprijină doctrina pe economie” și că ziaristul avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice”.

Același critic literar mai afirma şi că Eminescu era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte” și asta într-o perioadă delicată din istoria poporului român – perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea jurnalistică este cea a domniei regelui Carol I, supranumit „Întemeietorul”, pe care Eminescu îl poreclise „îngăduitorul”, pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoare prin care regele încerca să asigure un echilibru între toate forțele politice – dar și din istoria presei românești, când jurnalișii erau fie îndoctrinați de partid fiind instruiți să răspândească un mesaj politic, fie transmiteau doar informaţii de interes general către populaţie. Problemele puse în discuţie de Eminescu în articolele sale reprezintă realităţi istorice dintr-o epocă frământată, în dezbaterea cărora este antrenată întreaga presă românească.

Datorită peregrinărilor sale de-a lungul provinciilor românești, copil fiind, începe să i se contureze viitoarea atitudine politică. O pagină scrisă în 1882, în legătură cu excursiile lui din copilărie, merită să ne reţină atenția: „Întâmplarea m’a făcut ca, din copilărie încă să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în cruciş şi ‘n curmeziş pân’ în Tisa şi’n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. …Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin, decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric din care însumi fac parte şi în contra păturei superpuse de venetici”.

Din 1870 până în 1876, este o perioadă de câțiva ani în care scrie, mai degrabă sporadic, în câteva ziare de provincie, pentru ca în vara anului 1876, din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator, să îl regăsim pe Eminescu ca jurnalistul cu, poate, cea mai vehementă voce care dorea unirea țării-mamă cu Ardealul, încurcând ițele celor care doreau o alianță militară cu Germania și Austro-Ungaria. Destituit din funcția de revizor școlar (funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu) și rămas fără nici un sprijin material găsește un loc în care îndeplinește trei sarcini: redactor, administrator și corector, la „Curierul de Iași”, fiind plătit cu 100 de lei pe lună. Publicația se afla atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat apoi în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul „Timpul”, organul de presă oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani „N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu’ să plec ? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului ? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb ! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil ! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos (n.r. − zeul vânturilor în mitologia greacă). Aşadar, dă bani de drum şi vin !“, îi scria Eminescu lui Slavici ca urmare a propunerii de a veni să lucreze la „Timpul”… De altfel, lipsa banilor este o temă recurentă în istoria de la acel moment a ziarului „Timpul”. Acelaşi Slavici se plângea în epistole, înaintea sosirii lui Eminescu la Bucureşti, de lipsa banilor, de plecarea ziariştilor de la redacţie, în căutarea unor noi locuri de muncă, preferabil remunerate…

Eminescu intră în redacţia ,,Timpului” într-un moment când soarta războiului din Balcani nu se decisese, şi se impunea ca ziarul să discute cu mare prudenţă despre problemele politice. „«Timpul» în sfârşit îl citeşti în toate zilele — îi scrie Slavici lui I. Negruzzi în data de 14 decembrie 1877 — dacă îl citeşti. Ordinul de zi este rezerva —, astfel încât fiecare cuvânt se cumpeneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică” (I. E. Torouţiu „Studii şi documente literare”, vol. II „Junimea”. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932). Campania de presă la care se referă Slavici este inaugurată de către Eminescu cu articolul „Dorobanţii”, iar de către Slavici cu articolul „Sărmanii viteji de la Plevna”. Ea este îndreptată  împotriva Partidului Liberal şi nu sunt cruţaţi nici conservatorii. De aici şi conflictele cu I.A. Cantacuzino care cere, în mai multe rânduri, sprijinul comitetului de conducere. Dintr-o scrisoare a sa către Titu Maiorescu, din 19/31 octombrie 1878, aflăm că Eminescu nu ţinea seama de îngrădirile impuse de comitetul de conducere. „Soyez bon pour revenir — scrie I.A. Cantacuzino — a la charge aupres de lui; je lui ai parle moi-meme aujourd’hui; faîtes-le aussi. Sans rien lui dire qui puisse eveiller sa susceptibilite ou sa sensibilite, obtenez de sa part, non pas de ne pas dire la verite, mais de n’en dire qu’une faible partie” (I.E. Torouţiu „Studii şi documente literare”, vol.  V „Junimea”. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1934). Vina care i se aducea lui Eminescu consta în faptul că stăruia să facă din „Timpul” un organ personal de presă („il persiste a faire du „Timpul” l’organe personnel”).

Publicistica lui Eminescu la „Timpul” este orientată spre viitor şi poetul, preocupat de destinul poporului nostru, oferă contemporanilor, permanent, „icoane noi” şi ,,icoane vechi” prin care exemplifică mersul societăţii româneşti. „Icoane vechi şi icoane nouă” este o primă expunere sistematică a lui Eminescu (și a doua privire de sinteză a poetului după „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate” din 1876) în care întreprinde examenul critic al vieţii social-politice din România, judecă desfăşurarea evenimentelor istorice ca ireversibile şi, când evocă „icoane vechi”, se opreşte numai la acele epoci caracterizate prin stabilitate şi progres în toate domeniile. Eminescu declară categoric că România se impunea să iasă din stadiul de ţară agrară şi să devină ţară industrială. Poetul apreciază că instituţiile introduse la noi din ţările apusene, instituţii numite „forme fără fond”, reprezentau o realitate istorică. Pentru acest motiv nu pledează pentru înlăturarea lor, ci pentru investirea cu un conţinut real, prin ocuparea tuturor funcţiilor cu oameni cu pregătire, devotaţi şi cinstiţi. Eminescu nu-şi teoretizează sistemul de gândire, însă acesta este perfect articulat şi implicat în publicistica sa. Concepţia privind natura statului, rolul „capului statului”, al organismelor statului este definitiv structurată încă din primele trei articole pe care le publică în „Federaţiunea” în 1870, articole în legătură cu situaţia politică a Românilor şi a celorlalte naţionalităţi din Austro-Ungaria: „Să facem un congres”, „În unire e tăria” şi „Echilibrul”. Eminescu cere autonomia Transilvaniei, ţinerea unui congres al Românilor şi solidarizarea cu celelalte naţionalităţi asuprite. El e contra supremaţiei maghiare şi arată că Ungurii nu sunt prin nimic superiori celorlalte neamuri din împărăţie. El cere federalizarea Austro-Ungariei şi egala îndreptăţire a tuturor neamurilor. El îi îndeamnă pe Români la solidaritatea între ei, la solidaritate cu celelalte naţiuni şi le aminteşte „că’n ei stă puterea şi mântuirea”.

Concepția sa politică are la bază primatul muncii, de la care nu face nici o concesie pe întreg parcursul activităţii sale ziaristice. Raţiunea de-a fi a statului, cu toate organismele sale, şi a partidelor politice, sta, cum arată în zeci de articole, în apărarea forţelor productive şi în îngrădirea elementelor improductive. Poetul vedea asigurat viitorul poporului nostru numai în funcţie de apărarea şi dezvoltarea ,,claselor pozitive”. Orientarea spre viitor, permanenta alternanţă între „icoane noi” şi „icoane vechi”, afirmarea, uneori cu violenţă, a primatului muncii şi condamnarea necruţătoare a improductivităţii sub toate aspectele oferă tot atâtea elemente care disting net articolele poetului de ale celorlalţi redactori. Eminescu oferea cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă. În calitate de jurnalist, critica vehement Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, își acuza colegii că participă la înființarea unor instituții bancare în scop de speculă, susținea că apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibilă și nici recomandabilă. Eminescu era dedicat complet luptei pentru România, amendând atât liberalii, cât și conservatorii pentru politica pe care o duceau. Avea un stil acid, un mod de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce a provocat, adesea, proteste și nemulțumiri din partea oamenilor politici, conservatori sau liberali. Eminescu nu a acceptat să facă nici un fel de compromis și de aceea el deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei Mari. Maiorescu nota la acea vreme că „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verbă”. Stăpân pe sine și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”. În „Timpul” ideile sale sunt exprimate magistral și demască corupția politicienilor români și grasele comisioane pe care aceștia le încasaseră din concesionarea căilor ferate, a scris despre condiționările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoașterii independenței, iar în 1880 a declanșat o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene… Critica maghiarizarea numelor românești din Transilvania, dar și pe Carol I pentru că nu se impunea. Condamna „mica întelegere” dintre conservatori și liberali, iar asta i-a adus și mai multi dușmani. Eminescu continua să combată și o făcea într-un mod extrem de acid… „Istoria vorbeşte, în genere, clar. O ţară unde toți poruncesc şi nimeni nu ascultă, o ţară unde antiteza între partide se preface în adevărată duşmănie, unde Domnul nu are puterea sã-i împace, precum nu a avut-o în Polonia şi nici la noi, o asemenea ţară e menită să fie prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezintă ideea statului îşi ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut” și „Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată decât clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ, fără să ne dăm seama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare”. După 6 ani de intensă muncă la ziar, dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle, reiese clar starea sufletească a ziaristului din acea perioadă „Tu trebue să-ți închipui astăzi sub figura mea un om foarte obosit de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta un bolnav care ar avea nevoe de cel puțin șase luni de repaus pentru a-și veni în fire. Ei bine de şase ani aproape, o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acesta e singurul adevărat, de şase ani n’ am linişte, n’am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. […] Eu rămân cel amăgit în afacere căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condeiu și mă încerc a scrie ceva…” Eminescu îşi dă demisia de la Timpul în data de 16 februarie 1883.

Criticul și istoricul literar Dimitrie Vatamaniuc afirmă că „Spectacolul publicisticii eminesciene la „Timpul” nu este aşa de variat ca cel de la „Curierul de Iaşi”. Nu-l întâlnim şi aici pe cronicarul de politică externă de la foaia ieşeană, pe cronicarul cultural şi nici chiar pe cronicarul dramatic de acolo. Capătă extindere, în schimb, dezbaterea de politică internă, iar celelalte domenii, care formau la „Curierul de Iaşi” preocupări dominante, sunt abordate intermitent şi puse în relaţie tot cu politica internă.” Iar discursul critic „cunoaşte o desfăşurare spectaculoasă, cu incursiuni adesea în istoria naţională şi cu o vervă polemică rar întâlnită în presa noastră”.

Criticul literar şi academicianul Eugen Simion afirmă tranşant că „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa…”

Și Theodor Codreanu ne spune că „Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne […] Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial…” așa cum reiese din volumul „Dubla sacrificare a lui Eminescu” (Târgovişte, 1997). Iar criticul literar Alex Ştefănescu, în lucrarea „Cărţi interzise. Din „realizările” regimului comunist” (articol apărut în „România literară”, nr. 50/ 2004, p. 16), afirmă că „ediţiile din opera sa trecute pe lista neagră a cenzurii comuniste sunt la fel de numeroase ca acelea din scrierile lui Hitler şi Mussolini”, apreciind că poetul naţional a fost „tratat, practic, ca un infractor.”

Dispariția prematură a „ROMÂNULUI ABSOLUT“, cum îl numea Petre Țuțea, la data de 15 iunie 1889, din cauza unei demențe paralitice, cum s-a spus oficial, este una controversată. Cei mai multi sunt de părere că Eminescu, sub un fals diagnostic, a fost otrăvit cu mercur, dorindu-se înlăturarea sa din viața publică.

„Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și cinstit, nu putea să moară decât într-un spital de nebuni.” afirmă și Alexandru Vlahuță.

„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.” (Mircea Eliade)