Umblatul cu Ursul (Galerie foto)

Spre deosebire de Capră, această datină e întîlnită doar în Moldova, de Anul Nou. S-a avansat chiar ipoteza că la originea ei s-ar afla un cult traco-getic. Ursul este întruchipat de un flăcău purtînd pe cap și umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii.

Masca este condusă de un ursar, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje. Ațîțat de ursar, în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, ținîndu-și echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Jocul său trebuie să fi avut, la origine, rolul de a purifica și fertiliza solul în noul an. Reprezentația, foarte asemănătoare cu aceea pe care o dau ursarii țigani cu un animal domesticit în orice moment al anului, se încheie cu obișnuitele urări adresate asistenței.

Jocul lor aduce noroc, ferește casa de rele, de sperietură, de urât și de alte farmece și făcături.

Unii spun că jocul Ursului ar descinde din străvechi rituri de inițiere masculină, alții, că s-ar fi născut din adorarea animalului ca zeu și protector. Ceea ce se poate vedea azi în zilele Anului Nou este doar spectacol improvizat și modelat după fiecare grup de spectatori, care îl primesc cu hohote de râs și cu gândul doar la parabola omului cu minte puțină și încâlcită, pe care nevasta îl înșela fățiș.

Ursarii, ca și colindătorii, aduceau cu ei o putere sau o întrupare a puterilor stihiale pe care o introduceau în spațiul culturii și o făceau utilă oamenilor și gospodăriilor lor.

Jocul ursului  a devenit o realitate ceremonială foarte complexă. După opinia lui Romulus Vulcănescu: ”colindatul ursarilor nu e numai augural ci și propițiator. În colindatul cu ursul, animalul moare și învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renașterii naturii, în general, și a faunei, marcat de ieșirea ursului din hibernare. Jocul ursului de la Anul Nou este de fapt un act ritual arkantropic de iarnă.”

Jocul ursului prezent în alaiuri, dar și individual, e spectaculos prin putere, curaj și grandoare. În alaiuri accentul cade pe rolul ursarului, care are de spus cuvinte pline de tâlc, inspirate din viața cotidiană, nu rareori violent critice, mult gustate de spectatori.

Jocul ursului se desfășura afară și mai rar în casă, după dorința gazdei. Pe drum mergeau ca oamenii, iar în casă stătea în patru labe. Deplasarea pe ulița satului se făcea cu urșii legați cu un lanț de bot și mijloc, iar ursarul îi îndemna la mers cu un ciomag lung folosit și în timpul jocului, ciomag pe care sunt prinse 4-5 inele cu zurgălăi. La intrarea în curtea/casa gospodarului se începea jocul.

Ursarii începeau jocul cu o lungă relatare în versuri a pățaniilor ursului de când a fost prins și era pui, până la maturizarea animalului și domesticirea lui, versurile făcând parte din prima etapă: chemarea ursului la joc. Acestea aveau o melodie specifică în timp ce ursarul își făcea intrarea în scenă, călcând cu pași rari și apăsați, asemenea ursului. Nervos, ursul trăgea de lanț cu furie, iar ursarul arunca toiagul înspre el.

El este deținătorul tuturor puterilor firii, cunoaște și prevestește schimbările vremii și ale anotimpurilor, vindecă, alungă, apără împotriva demonilor malefici, este binevoitor și protejează, însă poate fi și îndărătnic, turbulent, malefic și distrugător.

Bibliografie: ”Cartea de Crăciun” – Sorin Lavric

”În vârtejul carnavalului”  – Narcisa Știucă

Sursă foto: arhiva bibliotecii. Pozele sunt din anii 1986-1987 și ilustrează tradiția umblatului cu ursul.