Înnoirea (nașterea) timpului calendaristic
Anul nou poate fi definit ca o creație a lumii ce se repetă după fiecare perioadă de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului.
Oricît de diferite ar părea culturile străvechi ale lumii, toate aveau în comun aceeași speranță de regenerare anuală sau sezonală a universului înconjurător.
Anul, deși calculat diferit, în funcție de Lună, Soare sau de Lună și Soare, a fost imaginat pretutindeni ca un ciclu care avea un început și un sfârșit. La trecerea de la ciclul vechi (anul vechi) la ciclul nou (anul nou) se desfășura un spectaculos ritual care urmărea, în esență, un singur scop: renovarea simbolică a lumii.
Oamenii tuturor timpurilor așteptau cu mare nerăbdare sosirea noului an. Dar, îndepărtarea de ziua care marca noul ciclu calendaristic însemna și pierderea treptată a perfecțiunii inițiale; acumularea zilelor aducea îmbătrânire, degenerare și pierdere.
Timpul se naște deci anual, se maturizează în vremea coacerii recoltelor și apoi îmbătrânește și moare, condiție esențială pentru reînceperea unei noi perioade calendaristice.
Ca și alte sărbători înzestrate cu forță sacră, Anul Nou este un timp al previziunilor și al încercării oamenilor de a face viitorul favorabil. Acum, bătrânii alcătuiesc binecunoscutul calendar de ceapă urmărind în fiecare foaie presărate cu sare cât de abundente vor fi precipitațiile în cursul celor douăsprezece luni; în funcție de previziuni, ei își sfătuiesc fiii să înceapă aratul și semănatul, apoi și celelalte munci ale câmpului.
Crengile de pom roditor puse la înmugurit până la Bobotează prevestesc o primăvară bună dacă se înveșmântează în muguri și flori, iar sporul roadelor pământului este citit în tăciuni trași pe vatră și meniți fiecăreia dintre holde: cel care lasă mai multă cenușă în ziua de Anul Nou va rodi mai îmbelșugat, așa încât gospodarii vor semăna mai mult din semințele astfel ghicite.
Semnele meteorologice ale începutului de an sunt atent urmărite, iar descifrarea lor se bazează pe conexiuni și similitudini generate de gândirea magică pe care foarte puțini o mai prețuiesc: Dacă spre Anul Nou nu va bate vânt, se face pâinea; dacă la Anul Nou e lună plină, să se semene pâine la loc nou, iar dacă e lună veche, să se semene la loc vechi.
Caracterul oracular al sărbătorii este subliniat și de credința străveche în deschiderea cerului și în pogorârea darului profeției asupra tuturor dobitoacelor.
Bibliografie:
”Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”- Narcisa Alexandra Știucă.
”Vîrstele timpului” – Ion Ghinoiu
