Cartea pe care o iubesc
Cartea de care m-am îndrăgostit? Doar atât? Nu mai e doar o carte, e lumea în care am reușit să mă redescopăr. E locul magic unde am simțit că sunt eu, că e povestea mea, mi-am făcut o mulțime de prieteni, care mai de care mai fascinant și năstrușnic. Dar un lucru e sigur și mi-l amintesc cu o precizie de ceas elvețian: mii de steluțe se învârteau în jurul meu, eram într-o mare veselie când ne-am întâlnit. Fiecare cuvânt de pe paginile catifelate ale cărții era învăluit de emoție.
Cu toții ne descoperim cartea preferată, căci aceasta este fiică a cerului, pogorâtă pe pământ ca să aline suferințele noastre. Chiar și cei dintre noi care nu am explorat tainele cititului se simt ca acasă într-o lume departe de toate grijiile realității. Ne putem regăsi și în cărțile citite de părinții noștri înainte de culcare, un moment plin de savoare, sau în povestirea colegului nostru de bancă, ce tocmai a terminat mândru o carte, dar nu dorește să rămână bucuria doar pentru el. Sunt momente în care dorești să te detașezi, iar lectura îți oferă destinații unde poți merge, chiar dacă trebuie să rămâi unde te afli.
Așa mi-am descoperit eu cartea preferată. Era o oră târzie din noapte, dar zâna mea cu praf de somn nu ajunsese încă la mine. Mă plimbam prin camera, când am văzut că o stea își trimitea prin fereastră o rază ce strălucea puternic, chiar în colțul bibliotecii, unde se afla cartea mea nouă. În câteva clipe, eram în pat cu cartea în poale, și, într-un mod miraculos, aripi de înger îmi apăruseră pentru prima dată. Însăși bunica îmi spunea când eram mică că atunci când îmi voi descoperi cartea preferată, totul va fi magic în jurul meu… Paginile se scurgeau precum un izvor, nu m-am putut opri din citit în acea noapte, încât am terminat romanul „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”.
Am traversat citatul, purtată de un armăsar aventuros în zece mii de veșnicii de basm: „Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea!”, am simțit că mi-am găsit locul, căci lumea poveștii mă așteaptă cu brațele deschise. Doi pași înainte, unul înapoi, o săritură, și m-am scufundat în adâncul romanului. Dezgropăm nisipul și ne folosim privirile agere pentru a găsi comoara, care era, de fapt, sfârșitul cărții, momentul mult așteptat, încheierea călătoriei. Dar nu este prea simplu, va trebui să ne dedicăm trup și suflet. Singurul detaliu pe care îl avem este că Elsa era cea mai bună prietenă a bunicii, iar cele două petrec timp în tărâmul Aproape-Treaz, unde totul este nemărginit. Elsa era considerată matură pentru șapte ani…
Stați! Nu se poate sfârși așa, acum chiar trebuie să găsim bilețelul, trebuie să fie ceva neașteptat, ne putem gândi că este imatur. Am verificat opt broaște țestoase, una trebuia să fie norocoasă! Acesta chiar e lung! Bunica e o fire vioaie, se putea spune despre ea că nu era adeptă a regulilor, din când în când, ba chiar deseori, mai făcea fapte rele, precum intrarea prin efracție într-o grădină zoologică, fumatul în spitale sau secții de poliție, aruncarea noroiului într-un polițist… Dar cel mai important lucru era că supereroii o apropiau de nepoata sa, căci chiar aceasta a fost un supererou, a salvat multe vieți la rândul ei. Chiar că e fascinant! Pare o bunică extraordinară!
Mă face să mă gândesc la bunica mea, îmi imaginam cum ar fi dacă am trăi această poveste, bine, nu chiar în detaliu, nu mi-aș dori să petrec timp cu bunica în secțiile de poliție. Am fost învățată să iau ce e mai bun din toate, de atunci iau doar cireașa de pe tort, cine mai are nevoie de tort?
Unde rămăsesem, să continuăm, se pare că și acest bilet s-a sfârșit, cu o ghicitoare pe spate: Cel de aur l-a prins moşul, baba sa, nesăţioasă, să o facă împărăteasă, și al meu e tot de aur, în acvariu viețuiește. Peștele! Până acum îmi imaginam cărțile drept fluturi, care zboară liberi în înaltul văzduh, dar le pot percepe și ca pești, înotând. Pe plajă era statuia unui pește colorat, iar bilețelul, ascuns chiar lângă, de data asta nu mai era un bilețel, ci o hartă imensă.
Putem observa tărâmul Aproape-Treaz prezentat, dar asta nu e tot, țineți-vă bine, avem o misiune, trebuie să ne strecurăm pe ușița mică, cea pe care scrie titlul cărții, căci Elsa nu se simte prea bine, acum că e pe cont propriu. Înăuntrul acesteia, fericirea se îmbină cu magia și puterea, nu putem lăsa tristețea și descurajarea să între înaintea noastră,așa că….Repede!
Clepsidra timpului se oprise deodată, iar nisipul nu mi se mai scurgea printre degete. Știam că am reușit, căci o văzusem pe fată în dulăpiorul unde stătea cu bunica sa și călătorea în tărâmuri. Atunci am înțeles că bunica nu mai era printre ei. Am stat jos pe podea, aveam o nouă superputere, invizibilitatea. Un gând efemer se tot strecura în căpușorul meu: „Ce culoare ar putea descrie această carte?” Verde, de la curaj și încredere, sau poate galben, care reprezenta bogăția pe care o avea Elsa, cunoscând-o pe bunica. Albastru de la limpezimea cu care gândea fata pentru vârsta ei, și am ajuns la concluzia că o singură culoare nu poate descrie această carte de calitate, așa numea Elsa benzile desenate, literatură de calitate, dar dacă ar știi că propria sa viață era numită așa, sunt sigură că ar fi fost foarte mândră. De atunci, obișnuiesc să spun că operele sunt oglinzi, vezi în ele ceea ce ai înăuntrul tău, iar eu puteam observa în inima mea paradis de culori vii.
Era ca un dans armonios, la lumina lunii, pe un câmp cu maci roșii, plini de putere, idensitate și curaj, exact ca ea, noua mea prietenă. Făcea față, îngădui bunicii să se odihnească în inima sa, căci ea avea de aflat lucruri mărețe, lăsate de aceasta în urmă. Gândindu-se că nu toți monștrii arată ca niște monștri, unii își poartă monștrii înăuntru, ar trebui să îi acorde o șansă celui din blocul său, cu siguranță are o poveste. Așa l-a întâlnit prima dată. Dar, nu a fost în zadar, a aflat lucruri uimitoare, la care nu se aștepta. A înțeles ce persoană bună a fost bunica. Nu s-a lăsat, de fiecare dată când se simțea speriată, își spunea: „Când e vorba de frică, puterea imaginației e stăpână.” În acest fel a putut afla tot ce i-a lăsat bunica în urmă. Prietenia cu Monstrul s-a transformat în cheia ce deschide cufărul, ce păstrează comoara în siguranță. Misiunea noastră a luat sfârșit, am reușit. Acum trebuie să ne întoarcem înapoi la locul nostru, căci o altă misiune ne așteaptă.
Comoara nu ascundea aur și bijuterii, ci ceva mult mai valoros, experiența adusă de către această carte, ce va rămâne în sufletul meu toată viața. În ochii mei strălucea bucuria unei împliniri. Mi s-a oferit o lecție de viață, o aventură de neuitat și o șansă de a privi altfel lumea. Am conștientizat cât de importantă este familia, care te susține, te ambiționează.
Întotdeauna am încercat să-mi caut fericirea, dar citind cartea, am învățat că aceasta constă în lucruri mici,dar de fapt mari. Așa este și cartea aceasta, un lucru mic, dar în realitate face cât un lucru măreț.
Numele: Cozma Alexia-Nicoleta
Vârsta: 12 ani
Școala: Colegiul Național “Dimitrie Cantemir”, Onești
Îndrumător: Elena-Adina Mitroiu
