Cartea pe care o iubesc: ”Alchimistul”, lucrare scrisă de Lungu Sanda-Constantina, premiată cu locul I
Cartea pe care o iubesc?! Poți să iubești doar o carte?! „Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, spune Andrei Pleșu, spre exemplu. Eu nu pot spune că iubesc doar cartea „Alchimistul”, scrisă de Paulo Coelho, așadar, de ce aș participa la concursul dumneavoastră, ținând cont de faptul că eu nu pot și nu voi putea iubi o singură carte?! Și totuși particip, fiindcă am o mulțime de motive care mă fac să iubesc acele pagini scrise cu emoție, trăire, suflet, apoi… bineînțeles!… unele, ca să fie scrise, au necesitat multă informare, timp!…
Aleg să vă vorbesc despre cartea „Alchimistul”, scrisă de Paulo Coelho, pentru că, da!… este o carte pe care o iubesc, dar mai mult de atât, aceasta este cartea care m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult decât o făceam înainte. Până atunci am considerat plictisitoare cărțile, dar aceasta a reușit să mă surprindă. La început, adică din simpla lectură plină de învățături și lecții de viață, nu părea a fi decât o carte la fel ca toate pe care le-am citit, am ajuns cu lectura aproape la finalul acesteia, și pe lângă învățăturile folositoare, apoi și faptul că așteptam să aflu ce se întâmplă cu păstorul andaluz, pe nume Santiago, care se aventurase în deșertul egiptean pentru a găsi comoara despre care a visat că se afla îngropată în piramide, nu credeam că cele șapte pagini rămase m-ar putea face să iubesc cartea mai mult decât au reușit să o facă cele două sute și ceva. Doar că… această carte a avut ceva special, dar probabil trebuia să-mi dau seama, căci titlul său este „Alchimistul”, iar „limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii și nu rațiunii”, după cum și consideră al doilea tip de alchimiști. Ea a reușit să mă surprindă, deoarece lecția pe care mi-a dat-o a fost una care m-a pus pe gânduri. Căci, simpla idee că tânărul păstor căuta o comoară despre care a visat că se afla tocmai îngropată în piramide și obstacolele pe care le-a întâmpinat el până să ajungă la piramide, pe urmă, după ce am aflat multe, și iarăși multe, despre dorința arzătoare a lui Santiago de a fi ciobanul care iubește să citească, despre Piatra Filosofală, Legenda Personală, Limbajul Universului, tânăra Fátima… și nu doar!… îmi părea prea mult, considerând că romanul poate să se termine așa, fiind unul reușit. Să aflu apoi că acea comoară nu doar că exista, ci că se afla acolo unde a zis Alchimistul: „Unde va fi comoara ta, acolo îți va fi și inima”?! Adică comoara– „un cufăr plin cu monede vechi de aur, spaniole, pietre scumpe, măști de aur cu pene albe și roșii, idoli de piatră incrustați cu diamante“, era într-unul dintre locurile cunoscute pentru Santiago, unde a și fost o noapte cu turma sa de oi, acolo fiind o mică biserică părăsită. La un astfel de final nu m-aș fi așteptat, îmi era și milă de Santiago, la cât a mers și a pățit, de parcă aș fi pățit eu așa ceva, să afle că a și trecut din întâmplare pe lângă comoară fără să mai îndure ceva! Cu aflarea acestui final surprinzător, am recitit această carte și am înțeles că și eu a trebuit să ajung până la finalul ei ca să învăț cu adevărat că toate au rolul său, că trebuie să-mi urmez Legenda Personală, dar și că „când îți dorești ceva, tot Universul conspiră ca să-ți realizezi visul”.
Prin urmare, convingerile flăcăului că: „pe fiecare om de pe fața Pământului îl așteaptă o comoară undeva”, „că fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire”și că „într-adevăr, viața este darnică pentru cine-și trăiește Legenda Personală” împreună cu povestea sa plină de culoare, pe care o consider mărturia că și visele, nu doar visurile, au puterea de-a ne schimba, dacă alegem să credem în ele, ascultându-ne inima, m-au făcut să iubesc și să îndrăgesc această carte, dar, bineînțeles, să o și recomand cu multă încredere și drag. Această carte, tradusă în 81 de limbi, „Alchimistul”, mi-a pătruns pe neașteptate direct în suflet și va rămână acolo, oferindu-mi noi perspective asupra vieții. Și cred că afirmația „Paulo Coelho stăpânește secretul Alchimiei literare.” este cu siguranță adevărată.
