BĂTĂLIA DE LA POSADA (9-12 noiembrie 1330)
Bătălia de la Posada a fost rezultatul confruntării dintre Regatul maghiar, condus de regele Carol Robert de Anjou şi Voivodatul românesc al lui Basarab I.
Regatul maghiar a luat fiinţă în Panonia, o regiune din Europa centrală, ocupată de unguri în secolul al IX-lea. Primul mare prinţ maghiar Almoş (820– 895), potrivit cronicilor medievale, a fost proclamat în această demnitate de conducătorii Confederaţiei celor şapte triburi maghiare. După moartea lui Almoş, a fost ales fiul său Árpád (896–907); el va întemeia dinastia Árpádiană care va domni între anii 896–1301.
Între Regatul maghiar şi Voievodatul lui Basarab I era situat Banatul de Severin. Potrivit istoricilor, această unitate teritorială a fost unul dintre numeoasele state româneşti, anterioare constituirii marilor voievodate cunoscute sub numele atribuite de cancelariile latine central-europene de Transilvania, Transalpina şi Moldova. Banatul Severinului era situat în partea apuseană a Olteniei, la nord de Dunăre, întinzându-se peste tot teritoriul dintre Tisa şi Olt, până la Defileul Mureşului.
După anul 1282, Severinul a fost stăpânit de tătari. Începând cu anul 1291 şi până în vremea lui Basarab I, Coroana ungară va consimţi, cu unele mici întreruperi, să recunoască voievozilor români de la sud de Carpaţi şi suzeranitatea asupra Banatului de Severin”. După stingerea Árpádianilor, în anul 1301, a început anarhia care a provocat mari tulburări în Ungaria; magnaţi, ca Matei Chák, refuzau supunerea şi ascultarea cuvenită suveranului, iar el se simţea prea slab, ca să înfrângă trufia rebelilor.
Conflictul devine hotărâtor odată cu venirea la tron a voievodului Basarab I. Dintr-o perioadă anterioară anului 1322, Basarab I nu a mai recunoscut suzeranitatea Coroanei maghiare. Atitudinea sa este îndreptăţită, datorită acţiunilor ofensive maghiare împotriva cetăţii Mehadia şi a Banatului de Severin, aliate în sfera de dominaţie a Ţării Româneşti. Chiar dacă un document regal din 26 iulie 1324 numeşte pe Basarab I „voievodul nostru transalpin”, acelaşi document consemnează şi faptul că acum Basarab I este stăpânitorul efectiv şi al Banatului de Severin. Câţiva ani mai târziu, pe măsură ce îşi consolidează propria Coroana în Ungaria, căutând să răspundă pretenţiilor expansioniste ale marii nobilimi ungare şi clerului catolic, Carol Robert începe să urzească ample planuri de cucerire a ţării lui Basarab I.
În jurul anului 1327, Basarab I ocupă estul Banatului de Severin, cu cetatea Mehadia. Astfel, el devine iniţiatorul conflictul din anul 1330, prin recucerirea Banatului de Severin.
Ca urmare, în luna septembrie a anului 1330, regele Carol Robert începe campania de pedepsire a lui Basarab I, pornind din Timişoara în fruntea unei armate puternice. Iniţial, el a ocupat Banatul de Severin şi cetatea Severinului, care sunt cedate fără luptă, Basarab I evacuând garnizoana cetăţii la apropierea duşmanului.
Basarab I pierde cetatea Severinului în luna septembrie din anul 1330, fiind încredinţată de regele Carol lui Dionisie Széchy, fost castelan de Mehadia, împreună cu demnitatea de ban. Dar, Basarab I o va recuceri după victoria de la Posada din acelaşi an.
La organizarea şi grăbirea expediţiei regelui Carol Robert de Anjou în Ţara Românească au contribuit unii mari demnitari şi magnaţi din Regatul maghiar, precum şi cei din Transilvania, care doreau să-şi mărească domeniile şi să sporească privilegiile de pe urma unei asemenea acţiuni politicomilitare, dacă ea s-ar fi încheiat cu succes. Între aceştia, cei mai activi au fost voievodul Thoma Szécsény al Transilvaniei şi comitele Dionisie de Bihor. În vederea campaniei, regele Carol Robert a solicitat participarea clerului şi nobilimii din Regat, drept dovadă de fidelitate faţă de regalitate şi condiţie a confirmării şi, respectiv, acordării de noi privilegii.
Campania a fost efectuată în toamna anului 1330 nu întâmplător, şi în pofida regulilor războiului, de a declanşa un conflict şi întreprinde o expediţie militară într-un asemenea anotimp. Dar în cursul verii acestui an avusese loc bătălia de la Velbužd între ţarul bulgar Mihai Şişman, care fusese sprijinit de Bizanţ şi de Basarab al Ţării Româneşti, şi Ştefan Uroş al III-lea al Serbiei. Sprijinul voievodului român urmărea atunci stabilirea unui anumit echilibru în Balcani, dar sârbii reuşesc să obţină o mare victorie.
Cauzele conflictului dintre Ţara Românească a lui Basarab I şi Regatul ungar, condus de regele Carol Robert de Anjou nu sunt încă bine clarificate.
Izvorul fundamental asupra evenimentelor, Cronicon pictum, relatează că regele Carol Robert, „după sfatul voievodului ardelean Thoma Szécsény şi al lui Dionisie, fiul lui Nicolae” s-a dus „în ţara voievodului vlahilor Basarab, ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab, sau cel puţin să o dea unuia din sfătuitorii săi”. Cei doi nobili au sfătuit în acest sens pe rege din dorinţa lor de acaparare a posesiunilor lui Basarab: Dionisie voia Banatul de Severin, iar Thoma, ţara lui Basarab.
Devenit, după 1324, „infidelis” al Regatului maghiar, Basarab I provoacă, prin participarea la Velbužd, nemulţumirea generală a Curţii maghiare, predispusă organizării unei campanii regale de pedepsire şi restabilire a ordinii vasalice. Ţinta campaniei pare a fi fost Argeşul, desemnat de cancelaria maghiară drept „bârlogul” lui Basarab. Extenuată, oastea maghiară ajunge în faţa Argeşului şi acolo îşi organizează tabăra.
,,Cauza invaziei o reprezenta disputa în jurul Banatului de Severin şi refuzul lui Basarab I de a se supune regelui maghiar”. Astfel, la îndemnul celor doi demnitari, regele Carol Robert merge personal, în luna septembrie, prin Severin în ţara voievodului Basarab I, „ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Bazarad, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită Maiestăţii sale Regelui”.
După cum rezultă din documentele regelui maghiar, principala cauză a conflictului din 1330 ar fi constat în ocuparea de către Basarab a unor teritorii asupra cărora emitea pretenţii şi Carol Robert, considerându-le parte din Regatul maghiar, ca „ţinuturi de margine” ale acestuia. Textele documentelor relative la aceste teritorii nu sunt prea clare; întrunul se spune că Basarab I stăpânea pe nedrept „ţara noastră transalpină”, deci toată ţara; în altul, „nişte margini ale regatului nostru … din ţara transalpină”, iar într-unul mai târziu, „părţile transalpine ale regatului” maghiar sau „unele părţi” ale acestuia. Din primul caz, ar trebui să înţelegem că regele maghiar contesta lui Basarab I dreptul de a domni, considerându-l „necredincios”, cum va spune mai târziu în unele documente. De îndată ce considera că Basarab stăpânea ţara pe nedrept, regele urmărea în mod firesc să-l alunge de pe tron, în virtutea dreptului de suzeranitate asupra teritoriului fostei Cumanii Negre. Din celelalte citate, rezultă însă că regele imputa lui Basarab I doar faptul că deţinea unele teritorii situate la marginile regatului maghiar, teritorii pe care documentele cunoscute nu le precizează. Teritoriile ocupate de Basarab fiind considerate de regele maghiar „nişte margini” ale Regatului său, îndeplinind şi rosturi strategice, el se simţea obligat să le cucerească în virtutea „dreptului” său de cotropire.
De asemenea, regele voia să-l pedepsească pe voievod mai ales pentru nerespectarea înţelegerii din 1324, stipulată într-un act regal. Carol recunoştea unitatea Ţării Româneşti, sub conducerea lui Basarab I, cât şi teritoriile pe care le stăpânea, în schimbul acceptării de către voievodul român a suzeranităţii regelui maghiar şi a încadrării ţării în confesiunea catolică.Acordul a revoltat pe nobilii unguri, care erau împotriva regelui; ei considerau că, prin acordul respectiv, se concentra prea multă putere în mâinile voievodului român! Este motivul pentru care aceste forţe l-au împins să suprime Ţara Românească, „cu toate că domnul plătise totdeauna cu credinţă darea cuvenită măriei sale regelui. Îndată ce regele a cuprins Severinul şi castrul acestuia, le-a încredinţat lui Dionisie împreună cu demnitatea de ban”.
Acestea ar fi cauzele, în primul rând politice şi teritoriale, care l-au determinat pe Carol Robert să atace ţara lui Basarab I, considerând desigur că o va supune cu uşurinţă. Fără îndoială că cei doi dregători ai regelui, Dionisie şi Thoma, au avut rolul lor în pornirea campaniei din care sperau să dobândească foloase personale. Faptul că regele arată într-un document din 1335 că a cerut sfatul mai marilor Regatului, dovedeşte că acesta nu a plecat într-o aventură nechibzuită şi că a avut asentimentul clasei conducătoare a Regatului maghiar.
