,,Iona” de Marin Sorescu

Cu adevărat, arta are puls. Asemeni vieţii, arta este un ecou spasmodic de esenţă divină îmbibată cu iz cosmic. Acest strigăt deznădăjduit al frumosului este, printr-un scâncet al sensului sfâşiat, printr-o cercetare verosimilă, mai atentă a acestei ambiguităţi divine, doar un labirint fantasmagoric în care s-au prelins cânturile omeneşti despre destin, articulări de sens şi spasme de existenţă.

Acestea au fost şlefuite prin măiestria perfecţiunii ca ale sale unde sonore să poată parcurge infinitatea temporală aflată la răscrucea dintre văz, simţ, cuvânt şi plăsmuire. Cu adevărat „Iona” al lui Marin Sorescu, o reflexie a sinelui autorului şi a omenirii fără glas strident, are puls. Este vie, dinamică, conştientă de durere, prin vene curgându-i furnicile freneziei atinse de potopul refulărilor de neajunsuri, al întrebărilor cu răspuns nedefinit şi incandescent, al virgurilor frenetice, locul unde sensul, întins până la crăpare pe aţa imposibilului, ca un punct al vieţuirii, dă din coate să se nască.

Această creaţie are pulsul unei vieţi care se repetă la nesfârşit, asemeni unui ecou al undelor în care s-a dezintegrat plânsul omului cu tot cu convingeri, idealuri, speranţe şi virgule. Arta a explodat când Marin Sorescu a îndrăznit să înfiripe, la culegerea marginilor lumii, această oglindă în care scrânciobul de emoţii, de neconcordanţe cu înţelesurile existenţei, de luptele care se poartă cu propriul ţipăt al sinelui, s-a crăpat acerb la primul cutremur, un cutremur în care s-a pierdut vâltoarea absurdului şi al absolutului. Războiul cu sine este cel mai demonic, cel mai sfăşietor şi sângeros, cel mai silenţios.

Cu toate acestea, autorul reuşeşte să ofere glas acolo unde simţul nu se poate controla şi acorda cu cuvântul, pentru că sensul ar trebui mutilat până la sorginte pentru a-i oferi articulare şi sclipire. „Iona” este reflectată cu nuanţe tumultoase, având în nucleul plutitor al abstracului un strigăt al nemuririi, al unei întrupate vieţi însingurate, trepidându-se trăiri, roindu-se lacrimi de nespuse şi jucându-se hore cu zbuciumul de emoţii mult prea puternice.

Această vieţuire încarnată este într-un maraton continuu spre găsirea identităţii pierdute, putinţelor neputincioase, libertăţii întretăiate, şovăielnice şi acceptării destinului scris deja în zorii zilei de ieri, azi, mâine. Pot spune că această operă este doar un act frapant între sens şi nonsens, între filozofie şi simplitatea existenţei, când cerurile efemere s-au spart şi se sparg ca un cheag de sânge la contactul cu eternitatea.

Deşi înmuiat în oceanul originilor, având cursul izvorului de insolit apărut în creierii munţilor biblici, mai exact din cunoscutul mit biblic al lui Iona, această „tragedie în patru acte” ne înfăţisează impulsivitatea gândurilor apărute la frământarea apariţiilor începuturilor: viaţa, ciclicitatea existenţială cu moartea, lumina şi întunericul, libertatea, sensul, având ca reprezentare grafică matemorfozarea lumii în perimetrii normali, comuni, identici, proiectaţi într-o lume acvatică în care monotonia se scufundă şi devine doar o încleştare fantastică a reţinerilor.

În această lume plină de cuvinte bicisnice, viaţa este schiţată migălos drept o plecăciune a timpului. Ea este un nonsens aşternut pe un portativ cu note ale căror tonalităţi au fost spulberate de vântul trist, nedefinit, disecat de ţipătul gândurilor care s-au auzit ca într-o eclipsă din golul galaxiilor. Astfel, în această jonglerie a puterii de a fi, “Iona” este mărturia unei vieţi care s-a transfigurat cu puls, ecou, suflet şi spirit în veacul veşniciilor.

Pot spune că nu am mai citit niciodată o operă mai profundă. Am descoperit-o când plânsul îmi devenise balsam pentru inimă, când echilibru-mi universului lăuntric era sfărâmat de multitudinea de neînţelegeri şi întrebări care m-au distrus asemeni unui mucegai viu, acid ce îmi cuprinsese trupul, dinspre focul sinelui spre exteriorul palid, agăţându-se de el însăşi viaţa mea cu propriul ei suflu şi destin. Când sinele meu s-a frapat şi s-a tăiat pentru că nu reuşea să înţeleagă definiţiile existenţei şi nu putea să îşi reculeagă spicele, cioburile, jumătăţile înzecite ca nişte visuri prăbuşite ale supravieţurii, ea mi s-a dezvăluit şi decodificat ca o rezolvare.

Aceasta mi-a devenit rimă, când, rescriindu-mă în versuri omogene, forfotam în lipsă de spaţiu, ambianţă şi simfonie. Mi-a devenit orchestră şi instrument, eu având doar notele aşezate pe un fond liniat fără acustică şi vibraţie. Astfel, această cartea mi-a devenit leagăn al tristeţii şi durerii surde, ţipăt abrupt de ajutor, o mărturie diformă că nu sunt singura supravieţuitoare în această răspântie a confuziei şi a înţelesurilor, că nu sunt pierdută şi sădită în acest colţ al prafului universului care a răstălmăcit gândurile profunde, aflat dincolo de saltul crâmpeielor de cuvânt.

Pot spune că acestă tragedie aflată în patru acte este zborul spre primenirea sufletească. Că, deşi este de un adevăr violent, mult prea profund pentru cascada cunoaşterii de tot şi toate, mult prea asurzitor şi încâlcit, pentru mine a devenit un dans al supravieţuirii. Datorită operei, am pătat cu importanţă secunda şi m-am aplecat plină de recunoştinţă vieţii. Pentru că, înainte de toate, mi s-a revelat în această împiedicare de reuşiri cicatrizate, în această vânătoare de emoţii şi în acest vis tardiv de mâine, că fericirea este tot ceea ce contează.

Că sorii s-au nimicit într-o luptă crâncenă, acerbă pentru ea, ca să ne-o dăruiască nouă, pământenilor, muritorilor ce valsează în ţărâna nemuririi pentru propria lor existenţă, dincolo de sensuri şi înţelesuri. Fericirea este giuvaierul acestui întreg frământat de griji, oftaturi, acorduri, un templu al sclipirii în care se ascund pitite toate răspunsurile. Această carte este ecoul imperceptibil, intangibil, incandescent în care ea însăşi fierbe un suflet sugrumat de tornadele de neînţelegeri şi emoţii.

Fericirea înseamnă viaţă, iar omul fericit iubeşte mai întâi de toate să trăiască. Aceasta am desluşit la finalul drumului parcurgerii operei. Aceasta, dar şi că arta iubeşte să înveţe răzbirea timpului, iar perfecţiunea va renaşte ca un izvor necontenit din firul existenţei. Odată ce citeşti această carte, trăirile devin doar un puzzle de simţuri, amintirile se rescriu în singura dovadă: că am trăit cu adevărat această proiecţie vie, viaţa devine doar un poem melodios, feeric, moartea renaşte ca o scufundare într-un ocean al sensului plin de nonsens, libertatea devine freamătul unui zbor spre fabulos, iar arta… devine doar un mod de existenţă, ea aflându-se în tot ce freamătă.

Iar pulsul este în tot şi toate, acest vârtej fâlfâind cu eternitate pentru eternitate. Această carte va fi mereu în sufletul meu, aşa cum şi în ea este ascuns ca într-o reflecţie al meu suflet, ca într-o legătură divina asemeni originilor. Acestă operă, în finalul crâmpeielor de existenţă, respiră artă. De aceea ea, mai presus de toate, trebuie simţită până în măduva oaselor, până la libelulele dintre artere, cu tot sufletul şi toată vibraţia pentru că ea, cu puls şi trepidare, trăieşte…. trăieşte prin noi. În ea respir eu, şi noi, şi tot poporul român, perfecţiunea, universul şi arta. Ea este mărturia unui zbucium plin de electroşocuri ale unui murmur de absolut sau poate, la final de simţ, doar o metamorfozare a nepământescului …