Iulie-august 1917 – a treia Bătălie de la Oituz din cadrul Primului Război Mondial
Vara și toamna anului 1917 vor vedea reînnoite eforturile Puterilor Centrale de a scoate România din război, prin negocieri sau prin forță militară brută. Scenariul din 1916 nu se va repeta în Moldova. Sfârșitul campaniei primului an de participare a României la Primul Război Mondial a adus României pierderea a două treimi din teritoriul său în mâinile Puterilor Centrale.
Mii de familii de români, și nu numai, s-au refugiat în Moldova neocupată. Iașul a devenit capitala de facto a României. Aici s-au retras Casa Regală, Parlamentul, Guvernul și alte instituţii. Frontul s-a stabilizat pe linia Mărăști, Mărășești, Oituz și Dunăre spre vărsare pe braţul Sfântul Gheorghe. Deznădejdea și îngrijorarea îi cuprinseseră pe cei plecaţi în pribegie, dar și pe cei rămași în orașe și sate sub aspra ocupaţie a Puterilor Centrale preocupate de jefuirea materiilor strategice de război.
Într-un moment de îngrijorare și deznădejde, Nicolae Iorga, într-un discurs memorabil susținut în Parlamentul României, își exprima încrederea în Armata țării „care reprezintă un popor întreg” și îi îndemna pe români „să păstrăm cu scumpete sămânţa de credinţă și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că „vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât”.
În iarna anului 1916 şi primăvara lui 1917, sub o conducere militară nouă (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) şi cu sprijinul substanţial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată şi instruită pe baze moderne adaptate cerinţelor războiului. Cu noi dotări și reorganizări s-a reușit să se insufle încrederea că victoria va fi a militarilor români și a aliaţilor ruși. Medicii francezi au avut un rol major în stoparea epidemiei de tifos exantematic care a secerat în iarna anilor 1916-1917 mii de vieţi în Moldova. De maximă importanţă pentru mobilizarea soldaţilor a fost discursul Regelui Ferdinand adresat Armatei a 2-a în care le-a precizat că pe lângă răsplata cea mare a izbândirii, care va asigura fiecăruia recunoștinţa neamului nostru întreg, aţi câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru, voi întâiul a da o pildă. Vi se va da și o largă participare la treburile politice”.
Primul Război Mondial a antrenat zona Oituzului de trei ori în lupte aprige în care mii de soldați și-au dăruit viața pentru apărarea pământului strămoșesc. În lunile iulie-august 1917, Armata română a dat măsura pregătirii și a nivelului de motivare. Teritoriul apărat fiind unul mult mai mic, mult mai ușor de a-i asigura defensiva datorită reliefului, iar moralul trupelor române, devastat de luptele anterioare, era acum pe cale de a-și reveni cu ajutor francez. Amenințarea inacceptabilă care plana asupra soldaților români de a-și vedea țara ștearsă de pe hartă le-a întărit rezistența. Biruinţa surprinzătoare a românilor la Mărăști a determinat Înaltul Comandament al Puterilor Centrale să-și modifice substanţial planul de operaţii pe frontul român: a fost preconizată o amplă și dublă ofensivă, un atac principal cu Armata 9 germană pe direcţia Mărășești- Adjud, operaţie ce a dat naștere „Bătăliei de la Mărășești”, urmat de un alt atac cu Grupul Gerok din Armata 1 austro-ungară, împreună cu stânga Armatei 9 germane, pe văile Oituzului și Trotușului, ce a dus la „Bătălia de la Oituz”. Scopul final rămânea același: nimicirea rezistenţei româno-ruse și scoaterea definitivă a României din război. După crâncenele bătălii din toamna anului 1916, dealurile ce mărginesc Valea Oituzului aveau să fie din nou răscolite de obuzele artileriei în ceea ce istoria a consemnat drept „cea de-a treia Bătălie de la Oituz” (a fost declanșată după două zile de la izbucnirea primelor lupte de la Mărășești).
Armata germano-austro-ungară dorea cu orice chip să scoată România din război, încercând concomitent pe la Mărășești și pe Valea Oituzului (inclusiv Valea Cașinului, Valea Trotușului) să-i prindă din două direcții pe soldații români și să îi înfrângă. Astfel, ar fi avut asigurate o bună parte din resursele necesare pentru continuarea ofensivei (petrol, cărbuni sau alimente), îndreptându-se către zona Odessei.
Bătălia de la Oituz (26 iulie/8 august-29 august/11 septembrie 1917) a constituit episodul secundar al marii ofensive inamice. Formând un sistem unic cu operaţia de la Mărășești, ea trebuia să permită pătrunderea forţelor inamice prin defileul Oltului – principala arteră de legătură între Transilvania și Moldova – pentru a se întoarce frontul de pe linia Siretului și a contribui, astfel, la zdrobirea rezistenţei de pe frontul român. De altfel, o primă încercare fusese făcută în toamna lui 1916, fiind zdrobită de Divizia 15 „de fier” a generalului Eremia Grigorescu.
Concentrând efective și mijloace de luptă numeroase, ofensiva a fost declanșată la două zile de la începerea acțiunilor în zona Mărășești, șocul principal fiind suportat de Diviziile 7 și 6 din Armata a 2-a română. Înaintând zi și noapte, trupele puterilor centrale s-au apropiat de Târgu Ocna și Onești; cucerirea Oneștiului ar fi ameninţat grav întreaga defensivă de la Mărășești. „Românii opun pretutindeni o rezistenţă foarte dârză și cedează terenul numai pas cu pas și, adeseori, se apără contraatacând foarte puternic” – subliniau rapoartele inamice din acele zile. Pe măsura scurgerii timpului, ofensiva germano-austro-ungară și-a pierdut, însă, din vigoare, inamicul suferind noi pierderi grele. Înaltul Comandament român și generalul Averescu au luat măsuri grabnice și eficiente, astfel încât, în pofida unor succese locale, forţele adverse nu au reușit să pătrundă în adâncimea dispozitivului român. Apărarea a fost încredințată Armatei a 2-a române, comandată de generalul Alexandru Averescu, și, respectiv, Armatei a 9-a ruse. Armata a 2-a română trebuia să împiedice, în cooperare cu trupele de la flancul stâng al Armatei a 9-a ruse, pătrunderea inamicului spre zona carboniferă și petroliferă din triunghiul Târgu Ocna, Moinești, Comănești, precum și dezvoltarea ofensivei acestuia în lungul Oituzului și Trotușului, spre Onești și Adjud. În urma efectuării regrupărilor necesare, dispozitivul de apărare al Armatei a 2-a române era, în ajunul declanșării bătăliei de la Oituz, următorul: Corpul 4 armată, comandat de generalul de divizie Gheorghe Văleanu, care ocupa fâșia dintre Valea Dofteanei și exclusiv înălțimea Zboina Neagră; Corpul 2 armată, sub comanda generalului de divizie Arthur Văitoianu, care ocupa fâșia cuprinsă între inclusiv Zboina Neagră și satul Valea Sării, unde realiza joncțiunea cu trupe de la flancul drept al Corpului 8 din Armata 4 rusă, aflăm din „Istoria militară a poporului român”, vol. V, Editura Militară, București, 1988. Raportul de forțe și mijloace în cadrul operației de la Oituz era favorabil inamicului. Astfel, Grupul Gerock dispunea de 54 de batalioane de infanterie, în timp ce Armata a 2-a română dispunea de 34 (raportul de forțe 1,6/1). La trupe de cavalerie, Grupul Gerock dispunea de o divizie, iar Armata a 2-a română — de o brigadă (raportul de forțe 2/1). De asemenea, Grupul Gerock dispunea de un total de 200 piese de artilerie, iar Armata a 2-a română — de 104 piese de artilerie (raportul de forțe fiind de 2,3/1). Pe direcția loviturii principale inamicul dispunea de o superioritate evidentă de 3,5/1 în infanterie și 3,8/1 în artilerie, conform volumului „Istoria militară a poporului român”, vol. V, Editura Militară, București, 1988.
Consolidându-și poziţiile, împreună cu unităţile sosite în sprijin, printre care Divizia 1 Cavalerie și o brigadă de grăniceri, românii au executat o viguroasă ripostă ofensivă, care curând s-a transformat într-o contrraofensivă generalizată pe întregul front. În 6/19 august, concomitent cu amplul asalt de la Mărășești, vrăjmașul a atacat decisiv și la Oituz, în special pe direcţia dealului Coșna, dar fără sorţi de izbândă.
Ofensiva grupului de armate von Gerock s-a declanșat în zona Oituz-Tg. Ocna în ziua de 26 iulie/8 august 1917.
În ziua de 26 iulie/8 august, „văile Slănicului, Oituzului și Cașinului începură să răsune de glasul tunului, iar povârnișurile munților se umplură de trupe austro-germane ce se îndesau să coboare spre Trotuș. Rohr băgase în luptă aripa dreaptă a grupului său de armate, ca să dea mâna cu Mackensen la Adjud, în spatele armatelor româno-ruse din văile Șușiței și Putnei. Bătălia de la Oituz începuse; ea se va desfășura simultan și paralel cu cea de la Mărășești”, scrie Constantin Kirițescu în volumul „Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
„Importanța deosebită dată sectorului Oituz era în legătură cu planul ofensivei (…). Lovitura principală se dădea de-a lungul șoselei Oituzului, care era astfel axa câmpului bătăliei. Ținta atacului ce dădea dușmanul era ruperea frontului român în valea Oituzului și ocuparea Oneștilor; în urmă, aripa stângă ar fi urmărit mișcarea, spre a ocupa Târgu Ocna. Așezați în valea Trotușului, la punctul de întretăiere al văilor Oituzului, Cașinului și Tazlăului cu Trotușul, Oneștii formează nodul tuturor căilor de comunicație din aceste văi; posesiunea lui asigură stăpânirea întregii linii a Trotușului. Reușita atacului dușman și cucerirea liniei Trotușului ar fi însemnat, pentru români, un dezastru strategic și economic. Căci Valea Trotușului, largă, bogată, populată, prevăzută cu o excelentă șosea și cu linie ferată, cu numeroase ramificații în dreapta și în stânga, era principala arteră de comunicație și aprovizionare a armatelor ruso-române din munții Moldovei și singurul rezervor de bogății minerale de care mai dispunea țara pentru trebuințele armatei și populației. Aici erau minele de cărbuni de la Asău și Comănești, puțurile de petrol de la Moinești, ocnele de sare de la Târgu Ocna”. Căderea liniei Trotușului ar fi avut drept consecință ocuparea Moldovei. „Iată de ce, în valea Oituzului se juca acum nu numai soarta unei bătălii, ci însăși soarta țării”, aflăm de la Constantin Kirițescu în volumul „Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
Operația de la Oituz s-a desfășurat în două etape: prima etapă — 26 iulie/8 august până la 5/18 august — a cuprins luptele desfășurate de trupele române pentru zădărnicirea primei încercări a Corpului 8 armată austro-ungar, subordonat Grupului Gerock, de a pătrunde în valea Trotușului. Cea de-a doua etapă corespunde confruntărilor înverșunate dintre 6/19 — 9/22 august, când o nouă tentativă a inamicului de a pătrunde pe aceeași direcție a fost respinsă („Istoria militară a poporului român”, Editura Militară, București, 1988.
Pentru a face joncțiunea cu trupele lui Mackensen care veneau dinspre Focșani, trupele care pătrundeau prin zona Oituz – Gruparea Gerok – trebuiau să ajungă în prima etapă la Grozești, apoi frontul urma a fi rupt de la Ocna la Onești de către Corpul Benigni, austro-ungar. În sudul drumului care trecea prin pas, pe o culme care domina zona, se afla Divizia de Infanterie 71 germană. Divizia de Infanterie 117 se afla pe ambele părți ale trecătorii, cu efectivele principale pe partea nordică. Pe flancuri se aflau trupe din diviziile de infanterie 37 și 70, care aveau ca rol hărțuirea inamicului prin trupe de șoc.
Comandamentul german s-a mutat, pentru a fi mai aproape de front, de la Odorheiu Secuiesc la Miercurea Ciuc. Corpul Benigni a atacat diviziile 6 și 7 române, la 10 dimineața, pe data de 8 august, după o canonadă care a durat câteva ore. Odată ce atacul austro-ungar ar fi făcut breșa prin liniile române, Divizia de Infanterie 17 trebuia să atace și ea pentru a pregăti calea Diviziei de Infanterie 117. Inițial, trupele aliate au câștigat teren, apropiindu-se de Valea Leșunțului, dar, în primele ore ale după-amiezii, Demi-Brigada 73 a primit brusc ordin să se retragă, fiind mutată pe flanc, înspre Dealul Leșunț, cu înălțimea de 677 metri. Reașezarea trupelor în dispozitiv, într-o zonă cu teren accidentat și dominată de păduri, a dat răgaz trupelor române să își întărească pozițiile defensive pe cealaltă parte a văii. Atacurile germane au fost oprite, inamicul fiind nevoit să se mulțumească doar cu avansul pe care îl făcuse dimineața. Spre seară, trupele germane au asaltat Vf. Ungureana (779 metri). Pe Vf. Pravila se dădeau, de asemenea, lupte grele. Din cele patru încercări de a cuceri poziția, doar una le-a reușit parțial germanilor, pe flancul drept. Divizia de Infanterie 225 i-a forțat pe ruși să-și abandoneze tranșeele în zona Mt. Cleja. Lupte foarte intense s-au dat în zona Măgurii Cașinului, unde Divizia de Infanterie 218 a atacat în mai multe puncte forțele române, care au reacționat foarte ordonat. În timpul zilei, generalul Averescu vizitase linia frontului – alături de generalul Văitoianu și de prim-ministrul Brătianu – și lăsase și rezerve. Datorită acestui fapt și a acțiunilor trupelor române, tot teritoriul pierdut în prima zi de luptă va fi recuperat în zilele următoare. Vizitele Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria pe front au avut de asemenea un rol capital în păstrarea moralului ridicat al soldaților.
Venirea generalului Văitoianu în aceste momente critice la comanda trupelor de la Onești a avut darul de a îmbărbăta soldații, mai ales că generalul a știut să se impună încă de la început. A dat un ordin de zi prin care a interzis armistiții temporare pentru îngroparea morților, fapt care reducea semnificativ riscul unor posibile înfrățiri, trădări sau dezertări, dar, mai mult decât atât, avea o însemnătate simbolică: demoralizarea inamicului, care își vedea morții lăsați de izbeliște sau mâncați de animale sălbatice și își auzea răniții căzuți între linii. Pe de altă parte, în aceeași situație demoralizantă ar fi putut să se afle și românii, iar descompunerea cadavrelor reprezenta un adevărat pericol sanitar. Ordinul de zi se încheia cu cuvintele „Lăsați ca oasele dușmanului să albească câmpiile și plaiurile pentru a fi o vie mărturie a răzbunării Românilor”.
Pe 9 august, Benigni a dat ordin de atac, una dintre unități având misiunea de a lua Dealul Coșna (788 metri). Românii au anticipat însă lovitura și au atacat primii, la ora 9 dimineața, împingând Divizia de infanterie 71 înapoi, aproape până la pozițiile inițiale de cu o zi înainte. Germanii și austro-ungarii și-au trimis imediat rezervele înspre linia frontului, astfel încât înspre după-masă s-a obținut un oarecare succes – Demi-Brigada 73 a reușit să spargă liniile românești la nord de Dealul Chiroșurilor (843 metri), ocupând o zonă importantă, în timp ce DI 117 a atacat din nou la nord de pas și a reușit să împingă trupele române înapoi. Cu toate că nu-și atinseseră deloc scopurile, trupele germane și austro-ungare erau într-o poziție bună pentru a continua ofensiva. Atacul austro-ungar cauzase pierderi importante românilor, care lăsaseră mai bine de o mie de prizonieri la inamic.
Comandanții români și-au dat seama că linia defensivă va fi greu de ținut în fața atacurilor viitoare și au stabilit un alt aliniament în spatele celui inițial. Acțiunea urma să aibă loc noaptea, cu toate că inamicul deja ocupase zone care erau vitale schimbării aliniamentului. Generalul Averescu a acționat însă și de această dată cu promptitudine și a adus alte întăriri. Trupele austro-ungare ale lui Benigni erau obosite și nu mai puteau fi înlocuite imediat de trupe proaspete din rezervă, astfel încât nu s-a trecut la urmărirea trupelor române aflate în retragere.
Pentru data de 10 august, generalul de infanterie Gerok a ordonat urmărirea românilor, iar trupele lui Benigni au reușit să „degajeze” drumul înspre Grozești. Demi-Brigada 73 a împins încet dar constant trupele române până la fabrica de sticlă din zonă, fabrică în jurul căreia se vor da lupte grele în zilele următoare. Lupte intense s-au dat și pe Măgura Cașinului, iar Divizia de Infanterie 117 i-a împins pe români de pe Dealul Coșna și a reușit să se apropie de Grozești, de unde românii s-au retras fără luptă, urmăriți de trupele inamice. Una dintre unitățile germane a ocupat Slănicul, alta a atins Vf. Pravila (875 metri), dar a întâlnit rezistență pe Vf. Cireșoaia.
Rușii s-au retras imediat de pe Mt. Cleja din fața Diviziei de Infanterie 225. Românii au rezistat eroic în fața atacurilor Diviziei de Infanterie 218, iar contraatacurile lor le-au dat de gândit germanilor astfel încât aceștia încearcă să iasă din zona Soveja și să coboare spre sud prin valea Șușiței. Pentru a doua zi, germanii pregăteau o contraofensivă care să zădărnicească acest plan. Averescu a mutat din nou rezerve în zona luptelor, printre care trupe rusești și grăniceri români și a ordonat pregătirea tuturor forțelor pentru un contraatac puternic. Era clar pentru toate părțile că o breșă în defensiva română și rusă ar fi avut aceleași efecte dezastruoase pe care le avuseseră breșele din trecătorile Carpaților Meridionali, din anul anterior.
Pentru data de 11 august, ordinele primite de trupele Puterilor Centrale erau de a cuceri complet înălțimile de la nord-vest de mănăstirea Cașin și Vf. Coșna. Divizia de Infanterie 17 s-a aruncat asupra Diviziei de Infanterie 6 română, luptele din preajma fabricii de sticlă durând până seara.
În acest timp, Divizia de Infanterie 117 atacase Vf. Coșna, în avangardă fiind soldații batalionului montan din Württemberg. Inamicul a avansat aici destul de bine, intrând inclusiv în Grozești.
Alte trupe au ocupat înălțimi strategice în zonă, inclusiv Vf. Cireșoaia, mitralierele germane forțând Diviziei de Infanterie 7 română să se retragă de pe drumul spre Trotuș. Târgu Ocna era deja în raza vizuală a atacatorilor, moralul acestora fiind foarte bun. În fața pericolului care se contura, românii au mutat artileria grea la Onești și alte piese de artilerie în spatele acesteia. Rezervele românești, aruncate în luptă în breșele dintre Diviziile de Infanterie 6 și 7, și-au adus aportul vital la oprirea ofensivei inamice și chiar la eliberarea unor sate din zonă.
Cu toate pierderile și în ciuda teritoriului cedat, comandamentul român a considerat că atacurile inamice și-au pierdut în intensitate și că este posibil ca, printr-o contraofensivă hotărâtă, pe data de 13 august, inamicul să fie împins înapoi. Pentru data de 12 s-a hotărât, împreună cu comandanții ruși, un atac susținut pe direcția sud-vest față de linia Dofteana-Târgu Ocna. În același timp, parcă intuind viitorul atac româno-rus, generalul Gerok ordonă capturarea tuturor podurilor din zona Târgu Ocna.
Tot atunci, ca replică a apropierii unor trupe inamice de Trotuș, un atac puternic al Diviziei de Infanterie 7 române și al Diviziei de Infanterie 2 ruse, petrecut după-amiază, a spulberat o brigadă de honvezi, din patru batalioane, în zona Vf. Cireșoaia, puținii supraviețuitori luând-o la goană prin pădure. Alte trupe au fost forțate să se retragă, iar Divizia de Infanterie 117 a dus lupte defensive cumplite pe Vf. Coșna. La fabrica de sticlă, atacurile armatei române au pus în mare dificultate inamicul, doar un contraatac calmându-i la un moment dat pe români.
Averescu s-a ținut de planul stabilit – pe data de 13, Corpul IV a trecut la atac. Succesul a fost aproape total, doar câteva unități ale inamicului rezistând cu succes pe întreaga linie. Obiectivul era atins, inamicul nu putea să iasă din trecătoare, pierderile sale erau importante, iar românii erau cu moralul ridicat și victorioși încă o dată. Probabil că spectrul anihilării totale a țării și al armatei au determinat trupele române să lupte atât de dârz, luptele corp la corp derulându-se cu o ferocitate greu de imaginat. În ciuda marșurilor și a epuizării zice, zilelor în șir de stat în tranșee sub gloanțe și focul artileriei, soldații români au dat dovadă de o tărie de caracter ieșită din comun și de o rezistență care l-a uimit și pe inamic. Armata română de acum nu mai era cea din anul precedent.
A urmat o pauză de 5 zile. Luptele au avut un caracter local, iar cele două tabere și-au reorganizat forțele și și-au întărit pozițiile ocupate. Pe 16 august, Regimentul 2 Grăniceri a cucerit Vf. Runcu. Pe 19 august Armata 1 austro-ungară a reluat atacul. Sectorul ales era cel al Vf. Coșna, aparat de Divizia 1 Cavalerie care fusese intercalată între Diviziile 6 și 7 Infanterie. Dispunând de o superioritate însemnată de forțe, trupele germane au reușit să ocupe vârful, dar cavaleriștii români s-au repliat pe panta estică a muntelui, unde au rezistat pe poziții. În cursul nopții, Armata a 2-a trimis ca întăriri în sector două batalioane de grănicieri și un regiment de infanterie. Pe 20 august, la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie astfel întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit să reia o parte din terenul pierdut ziua precedentă.
Această acțiune a constituit ultimul episod major a celei de-a treia bătălii de la Oituz… Armata 1 austro-ungară reușise doar să înainteze între 2 și 6 km pe un front larg de 20 km și eșuase să pătrundă pe Valea Trotușului, de unde să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei.
Washington Post scria la 19 august 1917: „Bătălia cea mai sângeroasă pe care a dat-o armata română vreodată nu s-a sfârșit încă. Pe un front de peste o sută de mile de la valea Slănic până la Galați, luptele continuă cu inevitabilele înaintări și retrageri, dar în ansamblu având un curs favorabil pentru aliații noștri. Situația a fost practic restabilită la pasul Oituz, unde trupele române, după strălucite contraatacuri, au reușit să respingă pe inamic cauzându-i pierderi teribile”.
În operaţia ofensivă de la Mărăști (24 iulie/6 august6/19 august), în luptele cu apărare de la Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august) și Oituz (26 iulie/ 8 august-9/22 august) au făcut zid în faţa trupelor Puterilor Centrale, destrămându-le planurile, salvând statalitatea ţării, cu toate efectele dezordinii din unităţile ruse.
Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (30 iulie/12 august), care a rezolvat criza în favoarea Armatei a 2-a române, și lupta de la Coșna (7/20-9/22 august), care încheie victorios pentru armata română bătălia de la Oituz. Împreună cu izbânda de la Mărășești, victoria în bătălia de la Oituz a zădărnicit planul strategic al adversarului și a împiedicat trupele germano- austro-ungare să pătrundă pe Valea Trotușului („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, București, 2003).
„La Coșna, pe Măgura Cașinului, pe crestele Cireșoaiei, infanteriștii, vânătorii, cavaleriștii, grănicerii, artileriștii români s-au bătut cu abnegație, apărând pământul sfânt al patriei și împiedicând pătrunderea inamicului în câmpia petrolieră a Moineștilor”, aflăm din volumul „Primul Război Mondial”, volum semnat Zorin Zamfir, Jean Banciu (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995). „La 30 iulie/12 august românii au recucerit coasta Cireșoaiei, care domina orașul Târgu Ocna; în aceeași zi alte unități românești au asaltat creasta Coșna, la nord de Slănic. Trupele lui von Gerock s-au izbit de un baraj de netrecut și au fost nevoite să renunțe temporar la ofensivă”, se mai arată în același volum.
În bătălia de la Oituz, Armata a 2-a română a oprit ofensiva dușmană cu prețul unor jertfe dureroase. Între 26 iulie/8 august și 9/22 august 2017 au căzut în lupte 1.800 de oameni, din care 52 ofițeri, 4.850 răniți din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 luptători. Inamicul a înregistrat, la rândul său, pierderi deosebit de mari. Spre exemplu, numai în luptele de pe dealul Coșna Divizia 70 infanterie austro-ungară a pierdut 1.700 de oameni, morți și răniți, aflăm din volumul „Istoria militară a poporului român”. Operația de apărare de la Oituz, încheiată cu o strălucită biruință a forțelor române, s-a evidențiat prin caracterul ferm șidinamic al acțiunilor de luptă. Armata a 2-a română a oprit ofensiva Grupului Gerock, zădărnicindu-i toate încercările de a înainta spre est și a face joncțiunea cu Armata 9 germană, înfrântă și ea, la Mărășești, de către Armata 1 română.
La mijlocul lunii august, Marele Cartier General german și comandamentele grupurilor de armate arhiducele Iosif și feldmareșal Mackensen au renunțat la proiectul zdrobirii forțelor româno-ruse din zonele meridionale și vestice ale Moldovei; decizia lor, adoptată sub impactul înfrângerilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, exprima, în fapt, abandonarea strategiei de relansare a „războiului de mișcare” în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, în întreaga Europă de răsărit. („Istoria militară a poporului român”)
Pe 12/25 august 1917 regele Ferdinand le comunica ostașilor: „Cu piepturile voastre ați ridicat un zid mai tare decât granitul. Cu mândrie mă uit la voi și aduc mulțumirile mele călduroase și recunoștința mea ofițerilor și trupelor care v-ați purtat atât de bravi. Onoare acelora care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor”.
Martor la victoria ostașilor români, generalul Berthelot i-a apreciat „Ei sunt cei mai buni soldaţi ai lumii și fac la acest moment admiraţia armatelor aliate”.
