23 aprilie – Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruință

Sfântul Gheorghe, este o mare sărbătoare în calendarul popular, îndeosebi prin faptul că este revendicată în egală măsură de calendarul pastoral și cel agricol. Revenirea naturii la viață – element indispensabil pentru cele două ocupații de bază ale țăranului român -, ale cărei semne sunt acum evidente (deși anunțate mult mai înainte: 9 martie, 17 martie, 25 martie) este subliniată prin numeroase ritualuri de împodobire a gospodăriei, a staulului etc. cu verdeața ce capătă acum valențe magice apotropaice. În cultura populară românească, emblema vegetală a acestui martir al creștinătății, este răchita (o specie a salciei). Ramurile înverzite sunt arborate în toate gospodăriile la porți, fântâni, grajduri pentru a ține departe spiritele ”infertilității”.

În acord cu semnele meteorologice ale vremii și cu plasarea acestei sărbători în momentul hotărâtor al trecerii de la primăvara timpurie și capricioasă la izbânda definitiva a soarelui, ziua de Sf. Gheorghe marchează deschiderea jumătății calde, vii, a anului (care este închis, prin analogie, la Sf. Dumitru). Această zi conferă tuturor bunăstare, putere de muncă, sănătate în decursul anului, cu condiția realizării practicilor  necesare, este momentul când se deschid cerurile (“când dă putere pomilor să înflorească ”) și oamenii se pot bucura de renașterea naturii.

Sărbătoarea începe din ajunul zilei de Sf. Gheorghe, dar în această noapte se înregistrează prima mare desfășurare de forțe malefice, care se alimentează tot din natura renăscută. În această seară vrăjitoarele iau mana vitelor, a câmpului, stabilesc valorile pluviometrice. De aceea cele mai multe practici magice care se desfășoară în această noapte se îndreaptă cu precădere către vrăjitoare. Asemenea Bobotezei și Sânzienelor, după noaptea în care s-au dezlănțuit forțele răului și în care puterea energiilor sacre putea să-i contamineze neplăcut pe oameni, a doua zi se impunea scăldatul (stropitul) ritual, al oamenilor, animalelor, chiar al obiectelor din gospodărie, în vederea purificării, a asigurării unei stări bune de sănătate și de prosperitate în anul ce vine. În mod asemănător, acum se realizau numeroase practici care trebuia să asigure recoltei precipitațiile necesare (Sângiorzul).

În zonele montane, este începutul anului pastoral, marcat deopotrivă, de activități cu un pronunțat caracter practic (angajarea păstorilor, alegerea turmelor, separarea oilor sterpe de restul turmei, măsuratul laptelui) dar și de altele cu sens magico-ritual (săvârșirea unor acte de purificare și de protejare a animalelelor). Pe de altă parte, povestea vieții sfântului, a făcut posibilă trecerea dincolo de limita realității mitului în simbolistica actelor magico-rituale și simbolice. Așa se face că, fiind socotit ”învingător al Răului” prin raportare la victoria asupra monstrului din Virit, Sf. Gheorghe este cel care poate alunga toate vrăjitoriile. Emblemele lui – focul și plantele-devin astfel puternice antidoturi magice.

Tradiții

Sfântul Gheorghe e sfântul cel mai mare peste câmpuri. Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru au cai,  și când aleargă Sf. Gheorghe cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzește, codrul înfrunzește, pământul se deschide și primăvara vine, dar Sf. Dumitru, când aleargă împrejurul pământului, frunzele cad și omăt și iarna vine. Între ei ar exista un legământ pe viață și pe moarte: dacă pădurea nu este înfrunzită pe 23 aprilie, Sânmedru îl omoară pe Sângiorz. Aceeași soartă o va avea și Sânmedru dacă de ziua lui, 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori.

Obiceiuri

În preziua sărbătorii sale (Mânicătoarea), se aprind focuri sau lumânări menite să țină departe spiritele rele mai cu seamă pe cele care, prin vicleșug dublat de calități magice excepționale, pot ”lua mana” (belșugul laptelui de la animale, dar și pe cel al holdelor). La rândul lor, plantele apotropaice (rugul sau măceșul, trandafirul, ramura de pom sau de liliac) și cele aromatice (busuiocul, usturoiul, leușteanul, pelinul), sunt învestite cu o forță protectoare recunoscută.

Sf. Gheorghe era termenul de la care se tocmeau ciobanii( până la Sf. Dumitru). De atunci, Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru au rămas cele două soroace principale ale anului pentru arendarea moșiilor, închirierea caselor etc.

Până nu răsare soarele oamenii se scaldă în aceeași zi pentru întâia oară, într-o apă curgătoare, spre a fi sănătoși tot anul și pentru spălarea tuturor relelor. Cine se va spăla în dimineața acestei zile cu rouă, toată vara va fi sănătos, iar fetele vor fi mai frumoase și mai atrăgătoare.

Dacă nu plouă în ziua de Sângiorz, atunci se udă totul în curte și în locul unde sunt adunate oile. Băieții le udă pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice. Se crede că udatul se face de bucurie și mulțămire lui Dumnezeu că a venit primăvara.

Oamenii se bat cu urzici pentru a fi harnici peste an, ca să fie iuți tot anul; cei urzicați vor fi sănătoși. În acest scop se practică urzicatul, pentru că sprinten, iute și îndemânatic la lucru în decursul anului poate fi numai acela care este urzicat în această zi prin lovirea cu crenguțe de urzică. Cine doarme în această zi, acela ia somnul mieilor și tot anul e somnoros.

( ”Calendarele poporului român” – Antoaneta Olteanu)