”Amintirea mea pierdută” – poveste scrisă de Șermer Cristina, locul II la cat. 16-20 de ani
Titlul: Amintirea mea pierdută, autor Șermer Cristina
Categoria de vârstă: 16-20 de ani – premiul II
Motto: Amintirile sunt singurele comori ce nu pot fi atinse.
Eram în amurgul primilor mei douăzeci de ani, iar soarta îmi oferise atât cadouri, cât și mari dezamăgiri. Viața mea se schimbase de când mă căsătorisem cu bărbatul pe care îl iubeam cel mai mult, dar fericirea ne fusese umbrită de o boală care începuse să-mi dea târcoale încă din adolescență. Această boală mi-a afectat sistemul nervos, iar psihicul meu suferea adesea pierderi de memorie, însoțite de tulburări de comportament, în urma cărora îmi era imposibil să îmi reamintesc ce făcusem sau ce se întâmplase cu mine. Episoadele de acest fel se diminuaseră considerabil în ultimii ani, iar eu încercam să rămân optimistă, chiar dacă doctorii mă avertizau că boala putea oricând să revină, într-o formă chiar mult mai violentă decât fusese până atunci.
Fusese una dintre acele zile obișnuite, în care ieșisem la o plimbare pentru a mă putea bucura de vremea frumoasă de afară. Mă întorceam acasă, urcam nerăbdătoare scările spre apartamentul nostru, unde eram sigură cu soțul meu mă aștepta cu prânzul pe care mi-l pregătea în fiecare sâmbătă, neținând cont de faptul că pentru mine nu mai era demult o surpriză. Am băgat cheia în ușă dar, spre surprinderea mea, aceasta s-a deschis aproape singură, deoarece era descuiată. Am ezitat câteva clipe, știam că niciunul dintre noi nu lăsa ușa astfel chiar dacă eram acasă sau nu, dar m-am gândit că probabil eu uitasem de acest detaliu atunci când plecasem, iar boala mea nenorocită își făcuse din nou apariția, încet și sigur.
Am intrat înăuntru și am fost surprinsă de faptul că niciun miros îmbietor nu mă întâmpinase, mă gândeam că poate era prea devreme pentru soțul meu, iar acesta trebuia încă să fi dormit. Am trecut prin holul ce lega bucătăria de living, încă nicio urmă de mișcare, doar ușa dormitorului nostru ce rămăsese întredeschisă. Am intrat în cameră, dar patul era gol, doar pernele și păturile zăceau aruncate peste el. Ceea ce urma să văd apoi avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna, urma să mă transforme într-o persoană pe care nu aveam s-o mai recunosc. Trupul mult-iubitului meu soț zăcea întins pe jos, într-o baltă de sânge ce se întindea peste jumătate din suprafața podelei camerei. Mi-am dus ambele mâini la gură, reținându-mi un țipăt ce voia să izbucnească din adâncul sufletului meu. Dragul meu, ce se întâmplase cu el cât timp fusesem plecată? Cu ultimele puteri m-am îndreptat spre corpul lui, încercând să văd dacă mai exista vreo urmă de viață. Însă, fusese în zadar, i-am întors capul de pe podea încercând să-i văd fața, dar imaginea aceea mi-a înghețat și ultima picătură de sânge din vene. Ochiul său drept s-a prelins chiar peste mâna mea ce încerca să-i susțină obrazul, urmat de o dâră de sânge rece. M-am speriat, corpul meu nu mai putea face nicio mișcare, de parcă eram paralizată. Avea câte o gaură în ambii obraji, iar pieptul îi fusese sfâșiat de nenumărate lovituri de cuțit. Limba lui zăcea aruncată peste buzele palide, buze ce înainte erau roșii ca cerul în apusul verii. Prin deschiderea slabă provocată de tăieturile de pe față, i-am putut vedea maxilarul alb ce parcă inspira un ultim sentiment de groază în fața abominației la care fusese supus. Era cert, o crimă odioasă avusese loc, însă făptașul nu lăsase nici măcar o singură urmă în spate, în afară de ușa descuiată și de lucrurile pe care le doborâse în calea lui. Am chemat poliția, explicându-le cu vocea tremurândă tot ceea ce se întâmplase, iar aceștia îmi dădeau indicații calme, spunându-mi să aștept sosirea lor la fața locului. Dar eu nu-mi putea lua ochii de la cadavrul hidos ce odată fusese cel mai chipeș bărbat din lume. Plângeam, urlam, mă întrebam cu ce greșisem ca să ni se întâmple așa ceva. Cea mai frustrantă întrebare rămânea: „Cine a făcut așa ceva?” și eram conștientă că nu mi-aș fi găsit liniștea vreodată până nu mă răzbunam.
Poliția a decis să înceapă cercetările cât mai repede cu putință, însă ancheta lor și felul în care decurgea aceasta nu reușea să mă satisfacă. Voiam să găsesc făptașul eu însămi și să-mi răzbun soțul cu propria mea mână, așa că nu mai puteam aștepta verdictul lor. O ură inexplicabilă și total neobișnuită se născuse în mine, mintea mea devenise leagănul celor mai întunecate idei de răzbunare, idei pe care voiam să le pun în practică imediat ce aveam să aflu cine era vinovatul. Și aveam s-o fac de una singură, fără nicio îndoială… petrecusem prea multe nopți nedormite gândindu-mă și hrănindu-mi ura care creștea orbește în adâncul sufletului meu. Am început astfel propria mea cercetare, independentă de cea a poliției, hotărâtă să nu le spun nimic din ceea ce puneam la cale. În primele două zile și nopți am decis să-mi pun ordine în gânduri, cu toate că simțeam un zbucium teribil în interiorul meu. M-am gândit la toate cunoștințele mele și ale soțului meu, comune sau nu, hotărâtă să nu exclud nici măcar rudele sau vecinii din cercul meu de suspecți. Era datoria mea de soție să aflu și să fac dreptate, era singurul lucru pe care trebuia să-l fac pentru cel care mă iubise mai mult decât pe el însuși, cu toate că nu fusesem demnă de multe ori. Cercetarea mea s-a întins pe aproximativ zece zile, timp în care poliția nu găsise nici măcar o urmă a ucigașului, ba chiar susținând la un moment dat că fusese vorba despre o sinucidere. Dar eu știam că el nu ar fi putut să facă așa ceva, așa că am cercetat, am întrebat și am căutat, observând cu cea mai fină și rațională minte fiecare reacție pe care orice suspect o avea legat de moartea soțului meu. În cea de-a noua zi a cercetărilor mele, când aproape că îmi pierdusem speranța, am găsit proba ce avea să mă ducă direct către ruta vinovatului. Am găsit în sertarul din biroul soțului meu un act prin care se dovedea că acesta era dator patronului firmei la care lucra. Știu, niciun ban nu lipsea din casa noastră după momentul crimei, deci probabil că nu acest anumit domn R. era responsabil de ceea ce se întâmplase, dar merita încercat. M-am dus la firma respectivă, având un reportofon în buzunarul gecii mele, hotărâtă să-i pun câteva întrebări acestui domn interesant. Întâlnirea a decurs destul de natural, acesta mi-a prezentat sincerele sale condoleanțe legat de oroarea care avusese loc, ba chiar mi-a oferit o cafea în semn de prietenie și respect.
—Nu vă supărați că vă întreb, dar ce se va întâmpla cu datoria considerabilă pe care soțul meu o avea față de dumneavoastră?
—V-a spus de aceasta? a întrebat el mirat.
—Da, dragul de el, se plângea constant și mă consulta mereu în legătură cu felul în care avea să vă plătească suma de bani, am mințit eu veridic.
Acesta a ezitat puțin, am simțit o oarecare încordare în stilul lui până atunci degajat. A luat încă o gură de cafea, după ce secretara i-a adus niște documente importante, iar apoi mi-a răspuns rapid, de parcă voia să scape din acea conversație:
—Nu trebuie să vă faceți griji, doamnă, considerați că acea datorie nu a existat niciodată. Mii de regrete și sincerele mele condoleanțe!
Am ajuns acasă undeva la miezul nopții, după ce am făcut o plimbare lungă prin parcul din cartier, încercând să-mi pun gândurile în ordine. Eram devastată încă, mereu aveam imaginea cadavrului soțului meu atunci când intram în dormitorul nostru. Mi-am scos reportofonul și am dat drumul la înregistrare, în timp ce mi-am aprins o țigară și am deschis o sticlă de vin, cu toate că alcoolul ar fi putut avea efecte devastatoare asupra psihicului meu, ținând cont că mintea încă îmi juca feste după șocul pe care îl experimentase. Voiam să mă relaxez, să gândesc situația cât mai obiectiv posibil, iar reportofonul mă ajuta foarte mult, mai ales în cazul în care aveam să-mi pierd iar fragmente din memorie. Am observat că vocea domului R. varia constant, avea un ton puternic și impunător, ca mai apoi să decadă într-o voce aproape speriată, timidă. De ce alesese să șteargă atât de ușor datoria pe care soțul meu o avea? Ceva îmi ridica foarte multe semne de întrebare, iar acum cercetarea mea avea o țintă. Am consultat toate actele din biroul răposatului meu, am cercetat fiecare mesaj și fiecare urmă care ar fi putut să-mi aducă mai multe dovezi. După încă trei zile de cercetări și de interogări, mai ales ale colegilor soțului meu, am ajuns la concluzia că respectivul domn R. era gelos pe abilitățile pe care soțul meu le deținea în domeniul afacerilor, ba chiar unele voci spuneau că acesta se temea de faptul că ar fi putut să-și piardă funcția de conducere în favoarea lui. Nu mai aveam nevoie de mai multe dovezi, deja amintirea pe care privirea domnului R. o trezea în mintea mea mă făcea să o iau razna, să-mi pierd și ultima fărâmă de răbdare și să vreau să trec în cel mai scurt timp la acțiune.
Nu mai știam nimic de cercetările pe care le făcea poliția, vorbisem cu aceștia de câteva ori, însă ancheta lor nu mă mai privea de multă vreme, acum eram interesată de propria mea anchetă, de a cărei corectitudine eram sigură, aproape că-mi auzeam inima spunându-mi acest lucru. Am auzit că trupul soțului meu avea să fie dus la autopsie, pentru a fi stabilite condițiile în care s-a produs moartea violentă de care avusese parte. Nu le-am spus nimic despre cercetările mele individuale, îmi țineam notițele, înregistrările și celelalte dovezi secrete. Ajunsesem în cel mai înalt punct al carierei mele de criminalist, eram convinsă că identificasem vinovatul, toate rutele duceau doar spre el, așa că tot ce mai rămânea de făcut era să mă răzbun.
Mi-am pregătit planul cu minuțiozitate, iar până la finalul zilei aveam deja fiecare pas conturat în minte. Era ora unsprezece și cinci minute când am plecat de acasă, îmbrăcată într-o perche de blugi și o bluză de culoare neagră, purtând în picioare o pereche de cizme de aceeași nuanță, lucioase. Mi-am luat o pereche de mănuși chirurgicale, pentru a evita astfel să las vreo urmă la locul faptei și, cu toate resursele necesare, mi-am îndreptat pașii silențioși spre locuința domnului R, adresa căreia o aflasem de pe una din cărțile de vizite din biroul soțului meu. Străzile erau deja pustii, vântul sufla cu putere, iar eu eram din ce în ce mai însetată de răzbunare. Mersul meu se transformase în alergat, voiam să simt sângele fierbinte al vinovatului curgând peste mănușile mele, voiam să văd reconstituirea scenei oribile în care îl găsisem pe dragul meu soț. Simțeam cum puterea se afla acum în mâinile mele, nimeni și nimic n-ar mai fi putut să mă oprească. Mai mult, nu aveam nici măcar un singur regret, nu aș fi avut nicio remușcare sau reținere. Dreptatea urma să fie făcută, iar divinitatea alesese mâna mea drept sabie.
Domnul R. locuia într-o vilă din partea de periferie a orașului, un drum neasfaltat ducea din strada principală până în fața porții acestuia. Trebuie să recunosc faptul că mărimea curții și a domeniului pe care era amplasată casa era amețitoare. Aflasem de la unii apropiați ai soțului meu că acesta era căsătorit cu o femeie mult mai tânără decât el, dar că aceasta se mutase recent din casa lui, pentru un schimb de experiență într-o țară de pe alt continent. R. urma să plece și el curând, iar planul meu trebuia pus în aplicare înainte de data decolării avionului său. Un detaliu mult mai favorabil pentru mine era faptul că acesta era singur, așa că șansele să fiu prinsă de cineva scădeau considerabil. Am analizat un loc prin care aș fi putut intra în curte și am găsit cu ușurință o porțiune a gardului peste care mi-ar fi fost destul de ușor să trec. Am sărit apoi imediat jos și am aterizat în liniște pe iarba gazonului artificial. Brusc, o lumină s-a aprins la mansarda vilei, iar eu m-am ascuns după o tufă gigantică de trandafiri. După aproximativ cincisprezece minute, lumina s-a stins și silueta bine-lucrată a domnului R. a apărut în alee, îndreptându-se spre garaj. Mi-am spus că nu mai aveam timp de pierdut, așa că m-am hotărât să-l urmez. Acesta și-a scos mașina în alee și s-a reîntors în casă, probabil fiindcă uitase un obiect important. Ușile mașinii rămăseseră descuiate, așa că m-am putut urca repede pe locul din spatele șoferului, cu o agilitate la fel de silențioasă ca a unui ninja. R. a revenit în mai puțin de două minute, dar mutarea mea decisivă fusese deja făcută și singurul lucru de care mă mai puteam îngrijora era ca nu cumva bătăile rapide ale inimii mele să-i atragă atenția criminalului.
Acesta a urcat la volanul mașinii, dar înainte de a apuca să pornească motorul, privirea mea ageră a țintit-o pe a lui în oglinda retrovizoare din mijloc. Nu a apucat să scoată un sunet, căci arma albă din mâna mea s-a și înfipt în pieptul lui masiv. Un vuiet de durere a vibrat pe buzele lui cărnoase, în timp ce o dâră de sânge s-a și prelins peste acestea, până pe barbă în jos. Mi-am continuat seria de lovituri cu toată setea și puterea de care puteam da dovadă, aproape că loveam orbește, uneori nimerind chiar și scaunul de piele al mașinii. O altă dâră de sânge era împroșcată pe parbriz, dar loviturile mele nu se opreau nici de data asta, voiam să mă asigur că scosesem și ultimul fir de viață din el, că nu va mai rămâne nimic intact în urma mea. Această acțiune care mie mi-a produs o deosebit de mare plăcere a durat undeva la mai bine de jumătate de oră, iar după ce fizicul meu a ajuns la extenuare, am decis că era momentul să părăsesc locul faptei. Am ieșit din mașină, asigurându-mă că ceea ce mai rămăsese din corpul lui R. părea a fi silueta unui șofer. Un singur detaliu cred că a fost mai deplasat, ochiul drept al acestuia care a căzut pe bordul mașinii…
Dimineața următoare m-am trezit cu un sentiment de liniște interioară, soțul meu fusese răzbunat, iar cea care făcuse dreptate eram chiar eu și nu-mi era teamă de ceea ce avea să spună poliția, eu o luasem înaintea lor deja. Am deschis televizorul, ținând în mână bolul de lapte cu cereale, atunci când am văzut o știre care m-a zguduit:
“ Directorul unei mari firme de afaceri, găsit asasinat în aceleași condiții macabre în care a fost găsit și unul dintre angajații săi în urmă cu aproape o lună. Autoritățile au indicat potențiala mână criminală în ambele crime oribile…”
Am simțit o durere de cap cruntă, iar mâinile și picioarele au început să-mi tremure fără control. Am închis ochii și am văzut imaginea soțului meu într-o dimineață în care eram amândoi în dormitor, iar el mi-a mărturisit că vrea să ne despărțim, deoarece iubește o altă femeie. Ceea ce mi-a venit apoi în minte a fost drumul meu spre bucătărie, satârul ce acum lipsea din coșul de vase și mâna mea îndreptându-se mânioasă spre pieptul soțului meu. Am deschis ochii și am rămas fără aer, era prima dată când mintea mea îmi aducea amintiri pe care eu nici măcar nu știam că le aveam. Am auzit o sirenă de poliție în fața blocului, dar eu nu mă mai puteam mișca, singurul lucru pe care îl auzeam în fundalul subconștientului meu era:
—Ce am făcut?
