Cărți cu referire la Onești: „Ce lăsăm în urma noastră”
Vă invităm să descoperiţi un alt volum care face parte din colecţia cărţilor despre Oneşti din biblioteca noastră!
„Ce lăsăm în urma noastră? Viaţa mi-a scos în cale oameni care au ştiut nu numai să-şi pună întrebarea, ci şi să cucerească răspunsul. Răspunsul fiind, de fapt, însăşi tinereţea lor. O tinereţe care merită povestită. Acum, după un număr de ani, făcând oarecare ordine prin arhivele experienţei de viaţă, am simţit nevoia să-i regăsesc. Le-am cerut să arunce o privire peste umăr; să se confrunte, o clipă, cu propria lor tinereţe. Aşa s-a născut replica maturităţii care încheie paginile acestei cărţi, lăsându-le paradoxal deschise…”
Pentru categoria de cititori interesaţi şi dornici să redescopere istoria apropiată, paginile acestei cărţi le oferă posibilitatea întoarcerii la perioada comunistă. În cartea intitulată „Ce lăsăm în urma noastră”, publicată de Editura Albatros în anul 1973 într-un număr de 312 pagini, autorul Victor Vântu, fost reporter al ziarului „Scânteia”, a adunat reportaje scrise în perioada 1970-1980.
Având competenţe de a face reportaje de înaltă calitate, autorul îmbină informaţia cu emoţia şi reuşeşte să facă din acestă carte o lectură interesantă, în care face relatări despre destinele oamenilor care au lăsat ceva în urma lor. O carte document, şi nu numai atât! Un documentar cu parcurgeri prin vieţi ale unor oameni care au clădit industria românească şi au făcut ca trecerea de la cătune la oraşe să ducă la progres, un progres comun şi individual în acelaşi timp. O perioadă în care să fii comunist implica o răspundere foarte mare, iar dezvoltarea personală a fiecărui individ din anii ´70, se obţinea prin perfecţionare profesională, prin învăţătură şi muncă aproape impuse de regimul comunist şi obligatorii.
Dar toate aceste impuneri, de a te pregăti, de a munci, au dus la nişte rezultate pe care autorul le-a surprins în paginile acestei antologii de reportaje făcute prin toată România, o carte atent construită deoarece erau multe lucruri „interzis de spus în reportaje”, aşa cum declara autorul într-un interviu după anul 1990. „ Era interzis ce ieşea din dogmă, din tipare. Erau liste întregi pe care le ştiau Conducătorii (Elena şi Nicolae Ceauşescu). Intervenea aici şi autocenzura. Ştiai că nu ai voie să scrii despre dragoste, ci numai despre dragostea dintre mamă şi fiică, nu despre Eros, erotică. Să eviţi cuvântul „cimitir”, – că pe tovarăşul îl deranjează -, să eviţi cuvântul „cruce”, să eviţi să lauzi prea mult o femeie, – că naşte invidia tovarăşei. Adică lumea ştia că erau nişte tabuuri. Erau tabuuri de tematică, un întreg vocabular de cuvinte care nu plăceau, fără neologisme, împrumuturile astea străine… .Exista o grilă, pe care se punea foarte răspicat accentul.”
Primele pagini ale cărţii „ Ce lăsăm în urma noastră”, ne duc în ţinutul Hunedoarei, ghiftuită de furnale şi înconjurată de munţi cu minereu care îi hrăneau, cu oameni în vânătoarea unei meserii şi în căutarea unui destin. Urmând itinerariul limonitelor şi sideritelor, în vecinătatea Teliucului şi a Ghelarului se ajunge la Govăjdia: cel mai vechi (1810) furnal din ţară (furnalul este vestit pentru că aici s-au produs unele componente din fontă pentru turnul Eiffel din Paris, şi fontă pentru oţelul produs pentru turnul Eiffel la uzinele din Reşiţa. Acest furnal la vremea lui a fost primul furnal cu flux continuu din Europa şi al doilea pe plan mondial. Astăzi este deschis vizitatorilor şi a fost declarat în anul 2000 monument de arhitectură industrială).
Mai departe, parcurgem 31 de kilometri trecând prin 39 de tuneluri în cea mai îndrăzneaţă străpungere din întregul lanţ carpatic: Bumbeşti- Livezeni (traseu inaugurat la 31 oct. 1948), drum care duce spre inima de cărbune a ţării- Valea Jiului. Urmează o prezentare a lumii petrolului românesc cu un pelerinaj în capitala petrolului, Ploieşti, dar nu fără a menţiona că istoria modernă a petrolului românesc începe din iniţiativa fraţilor Mehedinţeanu (Theodor şi Marin) care ajung să extragă şi să prelucreze petrolul din zonă (Theodor Mehedinţeanu pleacă în 1856 în Occident pentru a se edifica asupra instrumentelor care să-l poată ajuta să rafineze ţiţeiul iar în 1857, fraţii Mehedinţeanu ajung să dea în folosinţă prima rafinărie din lume, rafinăria de la Râfov, lângă Ploieşti iar capitala, Bucureşti, primul oraş iluminat în întregime cu ţiţei. Ţara noastră are însă o tradiţie mult mai veche în industria petrolieră, potrivit istoricului Gh. Buzatu. Cele mai vechi mărturii documentare (1440) despre existenţa unor izvoare de ţiţei, se referă la cele aflate în Moldova – ţinutul Bacăului, satul Lacaceşti, pe Tazlăul Sărat lângă Moineşti).
Autorul prezintă în acest capitol și mărturii ale lucrătorilor din zonă şi poveşti de viaţă ale celor care lucrează în domeniul petrolier, domeniu râvnit de mulţi lucrători dornici să-şi rotunjească veniturile. Continuă parcursul călătoriei spre zona Brad şi locurile din împrejurimi iar atenţia autorului se îndreaptă spre geologii pe care îi întâlneşte şi spre profesia lor. Nici arhitecţii din Cluj nu sunt ocoliţi când reporterul ajunge să ni-i prezinte alături de lucrările lor care au ajuns piese de referinţă ale oraşului. Drumurile coboară prin ţară spre zona Deltei sălbatice şi facem cunoştinţă cu biologii care descriu observaţiile lor ştiinţifice despre flora şi fauna din Deltă.
În cuprinsul paginilor 153-175, reporterul Victor Vântu descrie „măsura celor 24 de ore ale tânărului director general de numai 29 de ani, Costache Sava, director al Combinatului Chimic Borzeşti” şi primul contact cu Oneştiul. Asistă la programul de audienţe ale directorului Sava, ce aveau loc marţea şi vinerea de la ora trei la cinci după-amiaza, şi surprinde abordarea acestuia în relaţiile cu oamenii din fabrică. „ …Iar oamenii aceştia, mai buni sau mai răi, plămădeau o lume. Înălţau un combinat. Un oraş. Din speranţele şi strădaniile lor se năştea viaţa într-unul din marile creuzete ale industrializării acestei ţări”. Iar primul contact cu Oneştiul (însoţit de un operator pentru un film documentar) îl are într-o dimineaţă mohorâtă de toamnă, „pe o parte a străzii – dacă se putea numi stradă şleaul acela lutos – dormitau câteva bordeie prăvălite într-o rână, negre de ploi şi de vreme, cu cercevelele de culoarea pământului.
La portiţe, tradiţionala bancă de lemn, stropită cu noroi, şi câte un dud scheletic. Veche, cumplită imagine de sat moldovenesc. Dar n-aveai decât să descrii cu privirea un scurt arc de cerc pentru ca să dai, pe partea cealaltă a străzii, la câţiva paşi în faţa cocioabelor, de oraş. Blocuri cu cornişe proaspăt tencuite, cu cercevele de un verde tonic. Un trotuar de asfalt …”
I se oferea astfel operatorului, în schimbul anumai zece metri de peliculă, o imagine nepereche; bordeile, şleaul lutos şi buldozerul agresiv, fâşia de asfalt, antenele de televiziune, tarabele cu ionatane, stofele şi dulceţurile. „Va apune – ne spuneam şi într-adevăr a apus – poezia asta a tranziţiei; locuitorilor de mâine ai oraşului le vor fi necunoscute alăturările de tonuri tari, contrastele genezei”.
Într-un Oneşti viitor oraş-grădină cine va mai şti, să zicem povestea primelor flori? Când cel dintâi dintre giganţii care şi-au făcut apariţia sub cerul văii Trotuşului, termocentrala de la Borzeşti, a început să împrăştie lumină – odată cu ea s-au ivit şi primii aburi industriali. „Un strop din aceşti aburi a fost pus să încălzească nişte sere, apariţie insolită. Creşteau acolo primele flori pentru scuarurile noii aşezări. Imaginaţi-vă: oraşul era abia în construcţie, se săpau şanţuri şi fundaţii, se scotea moloz cu basculantele, lângă Caşin noroiul urca până la genunchi, schiţa viitoarelor ansambluri mai era încă fixată în pioneze, pe planşetă – iar cineva se şi gândise la flori…”.
Autorul abordează Oneştiul dinspre toate punctele cardinale şi îl descrie ca dintr-o dronă ce străbate străzile în lung şi în lat, şi se mai opreşte deasupra localnicilor ce-i apar în cale! Setarea de identificare e formată dintr-un şir de întrebări: Sat?… Şantier?… Oraş?
Urmează să călătorim prin zona Bicazului (p.177) şi să parcurgem un reportaj făcut de autor în perioada lucrărilor de la hidrocentrală şi în care surprinde momente prin care trec localnicii nevoiţi să-şi mute gospodăriile în case noi. Bistriţa, Izvorul Muntelui, Bicaz, sunt elemente cheie ale acestui capitol, îndeletniciri ale lucrătorilor din construcţii de pe marele şantier şi pericolele la care au fost supuşi în prioada construcţiei marelui baraj de la Bicaz. Ceahlăul rămâne în urmă şi e descris ca un munte de argint ce se zăreşte de la mari depărtări. „ se povesteşte că lui Sadoveanu îi plăcea să-l fixeze cu luneta, din cerdacul casei de la Copou”. Peisajul văii Bistriţei e parte integrantă a călătoriei prin zona Bicaz şi „stăruinţa apelor” e urmărită de la faza de izvor până în zonele în care se acumulează ori se împleteşte cu alte ape curgătoare, în capitolul: „Destinul apelor: Bistriţa, Argeş, Lotru, Dunăre”.
