”New Microsoft Word Document” poveste scrisă de Gligor Amalia-Cătălina, premiul II la Concursul Național de proză scurtă ”Radu Rosetti”, cat. 10-15 ani

Vă invităm să descoperiți o nouă poveste câștigătoare de la Concursul național de proză scurtă ”Radu Rosetti”, scrisă de o tânără talentată.

Povestea ”New Microsoft Word Document” este scrisă de Gligor Amalia-Cătălina, membră a Cenaclului literar ”Traian Brad” al Bibliotecii Județene ”O. Goga”, Cluj-Napoca. A obținut premiul II la categoria 10-15 ani.

NEW MICROSOFT WORD DOCUMENT

”Pe biroul din camera întunecată becul lămpii e fierbinte. Lumina lui se răspândește pe mai multe hârtii, mâzgălite pe ambele părți cu un scris mărunt. Cerneala neagră nu lucește proaspăt. E uscată și foile sunt puțin mototolite, lăsând să se înțeleagă că au fost scrise de mai mult timp. O propoziție e ruptă la jumătate, pe o foaie care pare mai nouă si care stă deasupra celorlalte. O cană aburindă de ceai tronează lângă calculator, vechi și el, ca toate lucrurile din casă. Dulapul cu vitrine mari e plin de porțelanuri prăfuite sau pahare de sticlă, cu picior, cărți roase și îngălbenite. Biroul are cinci sertare goale, din cauză că lemnul s-a umflat și abia se mai deschid. Scaunul scârțâie, amenințând să se destrame la aplicarea celei mai mici forțe. Ventilatorul calculatorului bâzâie enervant. În afară de el, nimic nu mișcă în cameră. În afară de plantele din colț, nu mai există altă formă de viață.

Ea a ieșit de câteva minute. Dar unde e? Ieșind din birou, intrăm pe holul ceva mai îngrijit al casei. Un motiv care ar explica prezența unor culori mai vesele, lipsa prafului și o oarecare așezare mai ordonată a obiectelor e faptul că holul e un loc pe care musafirii ei îl văd. Biroul nu. E ascuns la capătul holului, unde umbra nu mai poate fi alungată de becul cu filament. Da, și acesta arde, dar de mai puțin timp ca cel de pe birou. Holul e cam strâmt și ar îngrijora orice claustrofob. Liniștea e palpabilă și plutește, vibrantă, prin aer. Unde e? Prima ușă pe stânga e bucătaria. Lumina e stinsă și frigiderul emite un sunet de o frecvență supărătoare, dar pe care cu timpul o poți uita. Altă ușă, către baie. Nici aici nu se vede vreo urmă a prezenței sau a trecerii ei. Cealaltă ușă, pe dreapta, duce la subsol, pe sub scări. E încuiată de atâția ani, încât încuietoarea s-a înțepenit fără speranță. Scările. Acolo trebuie să fie. Mica mansardă are două uși. Vechi și ele precum mobila pe care o ascund, precum lambriurile ce acoperă pereții. Una din uși dă spre un dormitor simplu: un pat, un șifonier, o fereastră în tavanul aplecat la 45 de grade, parte din acoperiș. Mereu și-a dorit un astfel de dormitor, la mansardă. Mic, simplu, personal. Intim. Al ei. Desenele îi sunt lipite de pereți, însoțite de mesaje motivaționale: Follow your dreams, Be yourself, Fly away. Preferatul ei e, fără îndoială, cel cu Listen to your heartbeat însoțit de un desen al unei inimi umane, cu arterele și vinișoarele necesare, care pare că ascultă muzică la căști. Mă întreb ce tip de muzică preferă. Ei i-a plăcut acest joc de cuvinte, așa că, după ce l‑a ilustrat, acum un an, l-a pus pe perete, aproape de locul în care și-a rezemat chitara. Da, cântă la chitară, nu e vreun clișeu. Cum nici aici nu e, ne rămâne ultima cameră.

Ușa scârțâie, obosită parcă de timpul în care a stat închisă, amorțită. Praful de pe jos e destul de gros și se citesc urmele ei. Aici e. Sau aici a fost? Cearșafuri albe sunt puse pe obiecte de mobilier, tablouri și cutii de carton. Lumina care intră pe geam, căci încăperea aceasta e identică, din punctul de vedere al dimensiunilor, cu dormitorul, i-a luminat chipul, în urmă cu nu foarte mult timp. Să fi fost zece minute. A urcat, chemată. Personajul pe care ea îl crease ajunsese într-un pod misterios. Dacă a învățat ceva în timp ce scria, era că experiența conta. Așa că a urcat. A lăsat aprinsă lumina pe birou, ceaiul aburind, calculatorul pornit, ușa întredeschisă. A aprins becul de pe hol și a intrat în camera ei ca să ia un carnețel. Cel care pe prima pagină are scris, de mâna ei, cuvintele Idei cu șanse de realizare. Primele două pagini sunt ocupate de versuri, strofe aiurea, rime care i-au venit întâmplător în minte, în momente oarecare, despre sentimente, cum ar zice unii, random. Apoi descrierea personajelor ei, din mai multe povestiri. O fată de treisprezece ani, prea diferită pentru oamenii din jurul ei, un băiat de aceeași vârstă și prietenul lui, care moare la final. Un bătrân vrăjitor, o fată cu aceleași puteri, spirite, lupte cu creaturi mitologice. Apoi mai multe încercări nereușite ale formulării unei profeții. După cinci încercări, a găsit forma și cuvintele de care acțiunea avea nevoie ca să înceapă. A luat carnețelul și pixul, cu gândul să scrie carateristicile ce o inspiră ale propriei mansarde.

A apărut prima și ultima problemă. Sau piedică. Ori avertisment, dacă vrei. Ușa nu se deschidea prea ușor, dar ea n-a cedat. Ușa a fost cea care s-a dat înapoi, lăsând-o să se lovească de aerul închis, praf şi pânze de păianjen. A lăsat urmele în stratul murdar de pe jos și s-a învârtit prin cameră. Nu mai fusese niciodată într-un loc ca acesta, așa că las-o să se bucure, măcar câteva minute, de misterul aflat în propria casă. A deschis carnețelul și a pus primul punct pe hârtie. Doar atât, un punct. E semnul neputinței de a scrie ceva bun, în acel moment. Asta din mai multe motive. Fie nu te inspiră locul, fie nu ai nimic concret în minte. Ea avea idee despre ce scrie, avea nevoie de detalii. Afurisitele de cearșafuri! Acopereau toate detaliile! Așa că le-a dat jos pe câteva. Norii de praf care s-au ridicat i-au atacat plămânii, cauzând un acces de tuse. A tușit, cu lacrimile umplându-i ochii și întrebându-se dacă fusese o idee bună. Nu știa, dar sigur o decizie bună pe care o putea lua era să bea niște apă. Ceea ce a și făcut, cu lumina stinsă. Adică, serios, cine are nevoie de lumină ca să nimerească robinetul și să toarne apă într-un pahar? A urcat iar și a privit mobila descoperită. Era într-o stare mai proastă ca cea din camerele locuite, dar asta era fascinant. Sertarele se deschideau, dar erau goale. Tablourile nu păreau prea scumpe. În afară de rama distrusă, care se putea înlocui ușor, erau în regulă și puteau înveseli biroul de jos.

A început să scrie, de data asta pe bune. Personajul descoperea un tablou misterios. Sau poate o scrisoare de la o rudă pierdută. Nu conta, acestea erau liniile mari ale poveștii. Ea voia detalii, linii subțiri, aproape imperceptibile. Mici, ca florile albastre de pe tapetul care se desprindea de pe perete. Mici ca firele de iarbă pictate pe pânza care înfățisa un sat liniștit, într-o vale, păzit de munții albaștri. Mici ca… în fine, trebuia să surprindă sentimentul de mister care plutea în aer, în tot ceea ce scria. De la frazele mari, care defineau firul narativ și evoluția protagonistului ei, la cele mici, pe care cititorul nu le bagă întotdeauna în seamă. Își amintea că citise o carte de genul acesta. Deznodământul o surprinsese, dar, la a doua citire, îl găsise aproape peste tot. Se gândise de ce nu își dăduse seama cine e ucigașul de la început. Apoi se decisese că acesta era efectul pe care voia să îl creeze și ea. Să lase sfârșitul să se arate câte un pic, astfel încât doar un cititor vigilent, care se așteaptă la o astfel de tehnică, să fie pregătit de final, dar, totuși, nu plictisit. Se concentră și umplu, curând, o pagină cu detalii pe care voia să le contureze în poveste.

Își ridică ochii, apoi chipul din carnețel, lăsând gâtul, amorțit într-o poziție incomodă, să se odihnească o clipă. Ca sub un efect hipnotic, privirea i se lipi de o cutie. O deschise, mânată de curiozitate. Ai auzit de zicala curiozitatea omoară pisica? În cutie erau fotografii, instantanee alb-negru și poze color cu ea și alte persoane. Deja, nu mai era singură în mansardă. Forme albăstrii se conturară peste tot. Unele se mișcau, altele păreau înghețate. Un bărbat cu mustață fuma pipă, sprijinit de unul din scrinurile descoperite. Ea își dădu seama ce i se întâmpla. Își amintea. Acolo erau toți oamenii pe care îi cunoscuse. Și-ar fi dorit să se răzbune pe formele fantomatice, dar nu reușea. Cum puteau să îi facă asta? Mâinile îi treceau prin ei, în timp ce o priveau impasibili. Era vina lor că era închisă aici, izolată, era vina lor că îi auzea în cap tot timpul, că îi șopteau. Asta făceau și acum. Vacarmul din capul ei a creat panica. Simțea că se sufocă. Ar fi vrut să țipe, dar nu își putea umple plămânii cu aer. Pieptul îi era strivit de frică. Vă întrebați de unde știu toate astea? O întrebare bună, cu un răspuns complicat. Pot explica. Pe scurt, eu sunt ea și suntem prizonieri în propriile noastre trupuri.

Cobor tremurând scările și mă așez pe scaunul din fața biroului. Foile zboară, aruncate de mâna mea, cana se sparge de podele. Selectez cuvintele pe care eu le-am scris pe calculator și le șterg. Da, cuvinte, nu propoziții, ci gândurile pe care le aveam. Întâmplătoare, aiurea, oarecare, random. Liniuța clipocește agitată pe fondul alb. Deasupra tuturor, tronează cuvintele New Microsoft Word Document.”