Cărți cu referire la Onești: ”Blandina”
”…mi-a plăcut foarte mult, m-a interesat cât se poate de mult și este o lucrare de mare clasă…un adevărat roman, alcătuit după legile proprii, cu mari intuiții psihologice, cu multă poezie și o mare lecție umană…” (Perpessicius)
Ediția de față reprezintă traducerea din limba franceză a romanului autobiografic al scriitoarei Mărgărita Miller-Verghy, ” Blandina – Un suflet se deschide către viață -” și vede lumina tiparului în anul 1980 (la treizeci de ani de la moartea scriitoarei), la Editura Dacia din Cluj Napoca, în cadrul colecției Restituiri.
Autoarea termină scrierea romanului în anul 1941 și primul care citea manuscrisul era Perpessicius, care îi răspunde cu aprecierea de mai sus. Cam în aceeași vreme, în semn de afectuoasă încredere, autoarea îi încredințează textul Blandinei (sub forma unei dactilograme scrise în franceză), scriitoarei Emilia Șt. Milicescu, care își va asuma traducerea în limba română și rearanjarea capitolelor cărții.
Aceasta a căutat să transpună în limba română cât mai fidel viziunea autoarei (care orbise în urma unui accident în anul 1924) asupra lumii înconjurătoare – peisaje și oameni – precum și delicatețea exprimării în textul original, scris într-o frumoasă limbă franțuzească.
Mărgărita Miller-Verghy (1865-1953), a lăsat posterității o operă diversă. În afara muncii literare propriu-zise în calitate de scriitoare (a scris romane, nuvele și multe piese de teatru) și în calitate de critic literar și eseist, traducerile realizate într-o epocă de început a literaturii articolele de revistă, meritele în domeniul învățământului sunt numai câteva din dovezile ce susțin afirmația conform căreia a fost o personalitate plurivalentă, de vocație umanistă.
Activitatea literară a Mărgăritei Miller-Verghy a fost răsplătită cu premiul Alina Știrbey pentru lucrarea Copiii lui Răzvan (1912) și de trei ori cu premiul Academiei – pentru albumul de artă populară Izvoade strămoșești, în 1911, pentru volumul Poesies, conținând traduceri din versurile lui Mihai Eminescu, în 1938 și pentru romanul Cealaltă lumină, în 1944. Mărgărita Miller-Verghy a fost printre primele femei românce care au studiat în străinătate și s-au format în mediu francofon. Ea este cea care a realizat prima traducere a versurilor poetului nostru național, Mihai Eminescu, în limba franceză.
Romanul autobiografic Blandina, reconstituie firul vieții, experiențele legate de formarea sa intelectuală și spirituală și pasiunea sa arzătoare pentru literatură. Blandina este numele de împrumut al personajului central al romanului sub acoperirea căruia sunt evocate la persoana a treia copilăria, anturajul familial și prietenii, anii de formare intelectuală și frumoasa povestea de dragoste din viața Mărgăritei Miller-Verghy.
În primele capitole ale Blandinei, Mărgărita Miller-Verghy evocă salonul casei părinteşti, fiinţa magică a tatălui dispărut prea devreme şi devenit personaj de legendă, atmosfera mănăstirii Notre-Dame de Sion din Iaşi și evocă, de asemenea, pasiunea dintotdeauna pentru învăţat a mamei sale pe care, copil, o însoţeşte la Geneva, unde va începe şi va duce la bun sfârşit „studii de care nimeni în România nici chiar în Occident n-ar fi crezut atunci (1869, n.n.) că o femeie este capabilă.”
În Mănăstirea Carouge de la periferia Genevei, mica Mărgărita descoperă vocația morală.. Amintirile Mărrgăritei din anii copilăriei sunt pline de farmec şi de un delicat parfum de epocă în relatările pe care le face în capitolul intitulat Onești (p.180), loc în care își petrecea vacanța mare. ” Onești – Vacanța mare aducea inimii Blandinei o bucurie extraordinară – cele trei verișoare și părinții lor petreceau de obicei vacanța la țară și răstimpul care lăsă Blandinei amintirea cea mai fericită fu acela de la Onești, nu departe de Bacău. La Onești ea reîntâlnea umbrele adânci de la Carouge, a căror nostalgie nu o părăsise niciodată. Îi plăcea să se plimbe îndelung pe aleile de ulmi și frasini, al căror covor de frunze uscate foșnea sub pași într-un ritm de o tristețe sfâșietoare. Serile, se duceau să contemple crepusculul orbitor de purpură și aur, plimbându-se în lungul râului zgomotos spre care cobora parcul în trei imense terase.” Momente de neuitat sunt cele legate de familia deputatului Alexandru Lupaşcu (Unchiul Alecu – p. 151), cumnatul mamei sale, tatăl Henriettei şi Maryei Lupaşcu (ultima, viitoare soţie a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea) şi mamă a celor patru surori Delavrancea. Mărgărita Miller-Verghy dedică multe pagini atmosferei de studiu din Pensionul de fete Miller-Verghy unde, alături de celelalte fete, tânăra „învaţă în acelaşi timp româna şi franceza, latina şi greaca, germana, engleza şi italiana. Mai erau şi lecţiile de pian, de cânt, de dans, de gimnastică, de lucru manual şi de desen, fără a mai socoti, bineînţeles, istoria, geografia, matematicile şi ştiinţele naturale“.
În capitolele „Prieteni noi” şi „Orizonturi noi”, Mărgărita Miller-Verghy face referire la „suflul din larg neaşteptat şi regenerator” care pătrunde în pensionul Elenei Miller-Verghy, odată cu promovarea în Institut a unor profesori precum Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu sau Ştefan Sihleanu, tineri apreciaţi de excepţionalul pedagog care a fost Elena Miller-Verghy (mama Mărgăritei), adoptaţi cu entuziasm şi în grupul familial care se întrunea în toate duminicile în str. Cosma, la Alexandru Lupaşcu. Nedatată, povestea întâlnirii la Paris a viitoarei scriitoare cu Edmond de Goncourt e împletită strâns cu ultimii ani de formare profesională a Mărgăritei Miller-Verghy (ca şi mama sa, licenţiată în litere şi filozofie în Elveţia, cu un doctorat obţinut la Geneva) – „Ea ardea lumânarea la ambele capete, aruncându-se cu aceeaşi frenezie în studiu… şi în dragostea ei cu fiecare zi mai exasperată“
Scriitoarea și traducătoarea romanului scris de Tant‘Margo, Emilia Șt. Milicescu, definește conținutul Blandinei în miezul său (pag. 200-395) ca fiind ” romanul superbului şi atât de dramaticului sacrificiu moral al unei femei care, trăind intens dragostea pe care i-o poartă frumosul şi rafinatul Luc de Maurienne, alege pentru sine celibatul, pentru a nu se despărţi niciodată de mama sa…, veghind, totodată, ca tânărul să facă o căsătorie cu o femeie pe care să ajungă cândva să o iubească şi care să fie acceptată de tradiţionalismul catolic al mătuşii sale, contesă de Morcourt, al cărui unic moştenitor şi sprijin va deveni odată cu încheierea acestui contract social”.
”Cu ea s-a dus o lume care a contribuit cu elan și devotament la edificarea culturii românești, dar opera Mărgăritei Millet-Verghy a rămas să vorbească despre ea, să arate drumul înaintașilor spre înălțare” – (Opera tipărită a Mărgăritei Miller-Verghy – p. 396- p. 399)
