”Făuritoarea de vise” poveste de Păunescu Călina-Ioana, premiul I la Concursul Național de proză scurtă ”Radu Rosetti”, cat. 16-20 de ani

Continuăm cu poveștile câștigătoare de la Concursul Național de proză scurtă ”Radu Rosetti”, ediția a XXII-a (2020).

Povestea ”Făuritoarea de vise”, scrisă de Păunescu Călina-Ioana, a obținut locul I, la categoria de vârstă 16-20. Este o poveste plină de emoție, pe care vă invităm să o descoperiți.

Făuritoarea de vise

”Vremea era din nou mohorâtă. Nori cenușii și grei acopereau cerul, aroma iernii începând să fie resimțită mai apăsător. Din când în când o lacrimă de nor se izbea de solul înghețat. Pic, pic, pic, o lacrimă, două, zece… Sătucul Mountbrier a avut și zile mai rele; el însuși era atât de mohorât, încât era comparabil cu vremea de munte și cu stâncile abrupte ale munților Terrenfail.

Totuși, pentru Kate, cerul era un joc de culori vii și strălucitoare, iar soarele era ca un copil zglobiu care se juca pe Vârful Veșnic Înzăpezit, cel mai înalt vârf al munților Terrenfail. Pentru ea, satul era plin de energie și de lucruri imprevizibile. Oamenii zâmbeau când vedeau pe oricine în piața principală și întotdeauna își serveau musafirii cu supă de pește și plăcintă de măceșe. Muzica de petrecere se putea auzi până la marginea satului, iar ghirlande multicolore făcute din bujori de munte și albăstrele împodobeau fiecare casă și clădire publică.

Numai Kate putea vedea lumină printre norii cenușii. Numai ea putea vedea pete de culoa

Vremea era din nou mohorâtă. Nori cenușii și grei acopereau cerul, aroma iernii începând să fie resimțită mai apăsător. Din când în când o lacrimă de nor se izbea de solul înghețat. Pic, pic, pic, o lacrimă, două, zece… Sătucul Mountbrier a avut și zile mai rele; el însuși era atât de mohorât, încât era comparabil cu vremea de munte și cu stâncile abrupte ale munților Terrenfail.

Totuși, pentru Kate, cerul era un joc de culori vii și strălucitoare, iar soarele era ca un copil zglobiu care se juca pe Vârful Veșnic Înzăpezit, cel mai înalt vârf al munților Terrenfail. Pentru ea, satul era plin de energie și de lucruri imprevizibile. Oamenii zâmbeau când vedeau pe oricine în piața principală și întotdeauna își serveau musafirii cu supă de pește și plăcintă de măceșe. Muzica de petrecere se putea auzi până la marginea satului, iar ghirlande multicolore făcute din bujori de munte și albăstrele împodobeau fiecare casă și clădire publică.

Numai Kate putea vedea lumină printre norii cenușii. Numai ea putea vedea pete de culoare până și pe stânci. Numai sufletul ei de visătoare percepea satul Mountbrier ca pe un sat vesel cu festivaluri cu muzică și dans în fiecare duminică.

Katherine, nu mai visa cu ochii deschiși! Fii și tu un copil normal și trezește-te!

Lumea ei nu era și lumea celorlalți. Lumea ei era un curcubeu, lumea lor avea numai nuanțe de gri.

Pentru ea, ei erau veseli și mărinimoși, cu zâmbete prietenoase și calde. Pentru ei, ea era doar o fată nebună, înfricoșătoare.

O visătoare într-o lume de nevisători.

***

Când Kate a împlinit doi ani, oricine își putea da seama că este diferită. Foarte deschisă și vorbăreață, le povestea părinților ei despre ce visa. Visele ei erau care mai de care mai ciudate, mai colorate și pline de magie; de cele mai multe ori vedea un oraș parcă desprins din basme și legende, cu un castel impunător și turnuri ce atingeau cerul. Vedea creaturi magice pe care nu le cunoștea și aveau nume complicate, zâne, unicorni și elfi. Când au observat că a început să viseze în fiecare noapte, părinții ei au fost șocați și chiar îngroziți. Oricât de mult au încercat să o ascundă de ochii lumii, nu au putut, și nici nu își mai puteau privi fiica în ochi. Kate, cu inocența ei de copil, nu observase schimbarea de spirit a părinților ei. Ea doar continua să fie ea însăși, o fetiță cu un simț artistic acut. Astfel, micuța Kate a fost abandonată și trimisă la un centru de plasament din capătul satului unde se aflau copii abandonați, bolnavi și cu dizabilități. Acolo nu a fost iubită, nimeni nu o alina când plângea, era ocolită și dată la o parte. Îngrijitoarele cu inimi ca stâncile munților au izolat-o de toți ceilalți copii.

În Mountbrier, un sătuc aflat la poalele munților Terrenfail, a visa era totuna cu o boală mintală, era considerată ca fiind cea mai severă formă de boală mintală care provoca nebunie bolnavului. Cauza acesteia era necunoscută. Un visător în acest sat era privit cu frică și dezgust, deoarece se credea că boala visului este contagioasă, precum o gripă, așa că era izolat de toată comunitatea. Pe lângă izolare, acesta trăia în condiții rele. Stătea într-o cameră foarte mică, mobilată doar cu un pat, un scaun, o baie rudimentară lângă pat, dar în special o fereastră foarte largă fără perdele, ca să treacă lumina din plin în cameră. De sute de ani se spunea că o persoană cu boala visului se va vindeca dacă doarme în fiecare noapte cu lumina stelelor și a lunii în fața ochilor. Nu vindeca, ci provoca insomnie și dureri de cap. Pe lângă toate acestea, nu avea decât vreo câteva seturi de haine (și acelea vechi și rupte pe alocuri pe care ceilalți copii nu le mai purtau). Salteaua pe care dormea era tare și îi dădea mereu dureri de spate și gât, iar perna, și ea tare, era umplută cu pene care o înțepau. Nu putea cere altă pernă sau saltea, trebuia să se mulțumească cu un terci neapetisant de ovăz aproape alterat, cu gust de carton. Nu putea avea parte nici de jucării, prieteni de joacă, coli de hârtie sau creioane. Ea obișnuia, atunci când mai avea câteva coli de hârtie și un creion, să deseneze pe pereți orașul acela misterios și magic pe care îl vedea întotdeauna în visele ei. O îngrijitoare a prins-o odată desenând și i-a vopsit pereții în aceeași nuanță anostă de gri de dinainte. Kate nu înțelese de ce a făcut acest lucru.

Cu toate acestea, fata avea întotdeauna un zâmbet larg și mai strălucitor decât soarele de munte pe fața ei. Îngrijitoarele au încercat diverse metode de disciplinare ca să o trezească la realitate și să o facă să fie în rând cu ceilalți copii. Nicio metodă nu a fost de folos. Ea era întotdeauna în universul ei, și numai al ei. Lumea de dincolo de munți, cu turnurile zgârie-nori și castelul mai mare decât Mountbrier, aleile din nestemate și piețele vibrând de veselie și miros de condimente, creaturile magice și oamenii cu urechi ușor alungite care conviețuiau. Era mereu veselă și optimistă. Cânta și dansa, iar noaptea citea și recitea cu sufletul la gură cele câteva cărți cu legende și basme care erau interzise în Mountbrier, pe care ziua le ascundea sub saltea. Le găsise odată când se furișase afară, într-un tomberon, fiind cât pe ce să fie arse de autorități peste puțin timp.

Prietenul ei cel mai bun, Cinnamon, era un câine cu o pată neagră în formă de inimă pe năsuc. Numele lui se datora petelor roșcate de pe blana lui. El o ajutase în acea zi să găsească drumul înapoi spre centrul de plasament, deoarece Kate nu avea simțul orientării în spațiul real. Din fericire, nu a fost descoperită și nu a avut parte de nicio pedeapsă. Cinnamon era un câine extrem de inteligent care a găsit o cale să se întâlnească în fiecare zi cu prietena lui umană: sub pat era o porțiune de scândură desprinsă din cuie. Sub camera ei (o anexă care inițial era un loc de depozitare al arhivelor) se afla o pivniță cu ieșire directă spre grădina centrului; așa o vizita Cinnamon în fiecare zi. Astfel, Kate nu era niciodată plictisită sau tristă atunci când avea darul imaginației și compania cățelușului.

***

Era aproape de ora trei noaptea. Kate nu dormea mai deloc din cauza luminii, însă visa întotdeauna cu ochii deschiși. Simțea nevoia de a face puțină mișcare, deci s-a ridicat din patul cel incomod și a dat câteva ture camerei, până să se îndrepte spre fereastră. Lumina stelelor și a lunii pline umpleau camera, lăsând raze de argint să se joace în voie. Se putea observa Vârful Veșnic Înzăpezit în prim plan, ca un străjer de piatră îmbrăcat cu o mantie grea de zăpadă. Amenințător și impunător, acesta păzea depresiunile și vârfurile mai joase ale munților Terrenfail, dar și satul de la poalele sale. Singura prezență umană era satul Mountbrier, în rest, totul era acoperit de zăpadă și de taiga, iar un pârâu despica satul în două, părțile fiind unite printr-un pod șubred, vechi de zeci de ani. Peisajul liniștit și singuratic era perceput așa de către oricine altcineva, în afară de Kate. Ea își imagina satul ca având o atmosferă festivă, explodând de culori și miros de plăcinte și dulceață. Oamenii mergeau cu pași săltați și dansau în piața principală, copiii se jucau și înălțau zmeie ziua, iar noaptea, pete de foc și de stele colorate brăzdau cerul cu un poc! Vârful Veșnic Înzăpezit nu mai era un străjer de piatră, ci un castel făcut dintr-un material necunoscut, dar care era mai puternic și mai rezistent decât toate cărămizile și pietrele din lume. Pentru Kate, lumea se extindea în afara limitelor satului Mountbrier și devenea un univers controlat de mintea și visele ei, o lume pe care nimeni, nici măcar îngrijitoarele centrului de plasament, nu i-o puteau smulge din mintea ei. Visul și visătorul erau unul și același.

Cinnamon se trezi și el. Dormea încolăcit la picioarele ei și, după ce nu o mai simți aproape, a deschis ochișorii și a lătrat atunci când a văzut-o la fereastră. Cu pași mari, s-a dus la ea si i-a lins una dintre mâini. Kate s-a întors spre el, zâmbind și scărpinându-l ușor după urechi. Ea și-a îndreptat ochii din nou spre lună.

– Nu-i așa că este o noapte frumoasă, Cinno? a șoptit ea visătoare, conturând constelații cu degetul arătător. Era pur și simplu fermecată de tainele astrelor și voia să le descopere.

– Chiar este o noapte frumoasă, liniștită și cu lună plină, îi răspunse Cinnamon, găsindu-și culcuș în poala ei. Privind luna, a început să dea din coadă încântat. Știi că prezența lunii pline împlinește dorințele celor care visează?

Kate și-a îndreptat ochii spre el și a început să-l mângâie pe burtică, cu o expresie plină de speranță. Cinnamon adora să fie mângâiat în acea zonă, îl relaxa.

– Da, știu asta. Am aflat din această carte – scoase de sub saltea un volum de piele și vechi, cu pagini îngălbenite de timp, numit Orice este posibil dacă visezi.

Pe copertă erau pictate stele aurii, o lună plină și o prințesă călare pe un pegas, zburând prin cerul nopții. Kate ținea cu grijă cartea și îi mângâia coperta ca și cum era un bebeluș. Era cartea ei cea mai de preț, povestea ei preferată fiind cea a unei prințese care credea în unicorni și pegași, deși toată lumea îi spunea să nu mai vorbească despre ce nu există și să își ia în serios atribuțiunile ei regale. Într-o noapte caldă cu lună plină, ea se plimba printr-o pădurice din apropierea castelului și, într-un luminiș, a zărit un pegas maiestuos care reflecta lumina lunii, cu două aripi mari și sidefate și coamă catifelată, parcă împletită cu fire de argint. De parcă o aștepta, calul se îndreptă spre ea și îi linse ușor obrazul, lăsând-o să se așeze pe spatele lui. Astfel, prințesa și pegasul au călătorit împreună și au zburat în noapte, printre nori și stele.

Kate zâmbea de fiecare dată când citea volumul Orice este posibil dacă visezi. Era mantra care îi umplea inima de speranță și vise, așa cum lemnele sunt puse în șemineu ca să mențină focul. Cinnamon știa acest fapt și a început să dea din coadă leneș, dar fericit. Ea a surâs și, neîncetând să-l mângâie, își îndreptă privirea din nou spre cer, imaginându-și toată lumea care era ascunsă de munții Terrenfail. Aștepta să fie descoperită de o fată cu sclipiri de flăcări în ochi și o geantă umplută cu vise. Și acea fată nu ar fi fost alta decât Katherine, fata cu o inimă mai mare decât corpul ei și un spirit mai înălțător decât însăși luna și toate stelele de pe cer.

După câteva minute de contemplație, ochii lui Cinnamon începeau să i se închidă încetișor. El îi împingea delicat mâna cu năsucul lui umed. Sprâncenele lui Kate s-au ridicat nedumerite și și-a îndreptat privirea spre prietenul ei.

– Ce s-a întâmplat, Cinno?

– Nu ai realizat până acum cât de târziu este? i-a răspuns el obosit. Încearcă să închizi și tu ochii măcar pentru câteva ore, visele te vor urma și în somn.

– Câtă grijă ai de mine, Cinno… zâmbi ea, îndreptându-se cu pași leneși spre pat. A ridicat salteaua și a ascuns cartea, punând-o lângă celelalte două cărți cu basme și legende pe care le-a putut salva. După ce s-a întins pe salteaua tare, Cinnamon s-a cuibărit lângă pieptul ei care se ridica și cobora lent și cei doi au închis ochii simultan. Nasurile lor se atingeau ușor, iar Kate surâse.

– Noapte bună, prietena mea, a mormăit câinele. Abia aștept să-mi povestești prin ce meleaguri te va purta lumea viselor în această noapte.

– Noapte bună, Cinno, a răspuns fata, căzând imediat într-un somn adânc și fiind transpusă în lumea ei cea mai iubită.

***

În fiecare noapte, Kate visa acel oraș misterios, desprins din basme. În timpul zilei, un curcubeu era desenat pe cer, fără să fie nevoie de ploaie. Până și cerul era colorat în nuanțe de portocaliu, roz și violet. În jurul curcubeului se aflau ici-colo norișori pufoși pe care numai pegașii puteau merge; erau și culcușurile lor de dormit. La fiecare oră a zilei puteau fi zărite bufnițe mici și mari, albe și pestrițe, care transmiteau scrisori și hârtiuțe cu mesaje tuturor locuitorilor. Sistemul de transmitere a mesajelor via bufniță era unul eficient și rapid. Ele erau împărțite pe districte, fiecare știind să transmită scrisorile doar locuitorilor din districtele care le erau atribuite.

Turnurile care atingeau cerul cu vârfurile lor semețe, construite să fie trainice și în același timp elegante, ușor spiralate și decorate cu pietre prețioase, înconjurau castelul. Acesta era cea mai impunătoare clădire din oraș și probabil din lume, mai mare decât satul Mountbrier. Materialul din care era construit era un metal ce nu putea fi topit sau zgâriat, deci pereții lui erau imuni la explozii și asedii. Din fericire, lumea nevăzută nu a fost niciodată amenințată de inamici. Până și creaturile magice, care nu se mai întâlneau în nicio altă lume, se simțeau în siguranță și se plimbau în voie pe aleile bătute cu nestemate, pe lângă oameni și în special în piețele centrale. Pe lângă unicorni și pegași maiestuoși, existau multe tipuri de animale care zburau, aveau abilitatea de a deveni invizibile sau aveau puteri tămăduitoare. Trăiau fără teama de a fi atacate, întrucât erau foarte iubite de oameni și cel mai mare păcat era acela de a ataca sau ucide o astfel de creatură.

Kate numea acest oraș, pe care îl visa în fiecare noapte, Hope. Era un nume aparent simplu, dar care, pentru ea, avea o mare însemnătate. Reprezenta flacăra care ardea permanent în inima ei și care o determina să continue să creadă în vise. Undeva adânc în sufletul ei știa că, într-o zi, va ajunge să pășească pe aleile strălucitoare ale orașului Hope.

Ceva se schimbase în acea noapte. Deși visa ca de fiecare dată creaturile magice și castelul lumii nevăzute, Kate simțea o schimbare de atmosferă. Visul părea în mod ciudat foarte lucid, iar mirosul de scorțișoară și pâine proaspătă din patiserii deveni pregnant, de parcă ea însăși se afla acolo. Oamenii o priveau ca și cum nu era într-un vis, ca și cum era vizibilă, și îi zâmbeau, iar copiii îi făceau cu mâna. Kate nu mai trecuse niciodată prin așa ceva și deveni și mai surprinsă atunci când o femeie care plutea ușor deasupra solului o întâmpină brusc. Pielea ei era ca de porțelan, iar chipul ei avea trăsături perfecte și androgine. Părul ei era foarte lung pe partea dreaptă și scurt până la bărbie pe partea stângă. Ce era minunat la ea, însă, era alura ca de înger pe care o emana în jur și aripile ei albe și delicate. Nu era un înger, deoarece nu avea un halo deasupra capului, dar căldura aurei ei dădea această impresie. Kate a tresărit atunci când tânăra începu să-i vorbească cu o voce la fel de delicată ca și aripile ei: Fată visătoare, împlinește-ți destinul cel mult râvnit. Deschide ușa și ți se vor deschide toate celelalte uși…

Cuvintele ei, combinate cu vocea ei melodioasă, duceau cu gândul la un cântec al sirenelor, magic și cuceritor, care o vrăjea pe Kate. Fata înaripată a cântat de trei ori, ca o chemare. Kate nu putea deduce ce se întâmpla în acel vis atât de lucid. După ce rostise acele cuvinte ca pe o vrajă, i-a luat mâinile în ale ei. Fata misterioasă avea niște mâini atât de calde și catifelate, încât Kate își simți mâinile fierbinți și moi. Era o atingere ireală, dar în același timp atât de palpabilă… Ei nu-i displăcea, însă noutatea visului și magia pe care o emana tânăra din fața ei erau puțin stranii. Și-a dat seama imediat că trebuie să caute acea ușă secretă. Era destinul ei și o aștepta răbdător.

***

Kate s-a trezit brusc după ce fata misterioasă s-a îndepărtat de ea și nu i-a mai simțit mâinile calde în ale ei. Cinnamon s-a trezit și el și îi lingea obrazul. Se uita întrebător la ea.

– Nu te-am mai văzut așa, sesiză el. Râdeai în timp ce dormeai.

Kate ridică din sprâncene și își duse o mână aproape de buze. Da, chiar râdea, și, deși ea zâmbea și râdea în general, de data aceasta era diferit. Încă își simțea mâinile calde și trupul moale.

– Cinno, ai avut dreptate! Luna plină din noaptea aceasta chiar a prevestit ceva măreț pentru mine. Hai să ieșim de aici!

Cinnamon nu îi puse nicio întrebare, deoarce ea deja începu să-i explice totul. Kate vorbise atât de repede și radia de atâta fericire, încât acest fapt l-a luat prin surprindere. Prietena lui avea să pășească încet-încet pe calea predestinată ei.

– Ăăă… nu știu cum să ieșim din cameră, zise Kate, cu o urmă de jenă acoperindu-i fața, roșind puțin.

– Eu știu! exclamă câinele și se duse sub pat. Mută patul.

Kate a făcut cum i-a spus. Nu prea avea forță în brațe, așa că mutarea patului a durat ceva mai mult timp. Ea a descoperit scândura ieșită din cuie, atât cât să încapă un câine mai rotofei. Sau o fată cu trup subțire, precum Kate. Când văzu gaura formată sub pat, ochii i s-au mărit și s-a plesnit încet peste frunte.

– Ah, ce prostuță sunt, surâse ea.

– Gaura este îndeajuns de mare și pentru tine, o asigură Cinnamon, coborând în pivnița de sub podea.

Kate a luat singura ei geantă de umăr, o geantă ponosită din piele ștearsă, desprinsă pe alocuri, și așeză cu grijă cele trei volume groase cu basme și legende înăuntru. În acel moment care avea să-i schimbe viața pentru întotdeauna, Kate nu se lăsa descurajată de necunoscut. Dimpotrivă, îmbrățișa frica și acest fapt o făcea și mai puternică. În timp ce cobora în pivniță și se obișnuia cu întunericul și mirosul de mucegai și lemn umed, își imagina cum va arăta Hope, enigmele ce așteptau să fie descifrate și mirosul de scorțișoară. Totuși nu se gândea la ce era mai important în acel moment: unde ar putea fi ușa din cântecul vrăjit al fetei.

Cinnamon se îndreptă spre ea, ghidând-o spre ușa care era întredeschisă. El i-a explicat într-o zi că paznicul grădinii își făcea treaba foarte rar. Frecventa cârciuma satului și deseori se îmbăta și dormea tun când era în schimbul de noapte. Datorită neseriozității paznicului, Cinnamon se putea furișa în fiecare noapte (câteodată și în timpul zilei) în pivniță și apoi în camera lui Kate. De această dată, se furișau împreună, iar încântarea și curiozitatea fetei erau parcă neîncăpătoare în trupul ei subțire. Îi venea să râdă și să alerge, însă Cinnamon o oprea, spunându-i să facă liniște ca să nu fie prinși. Oricât de liniștită încerca să stea, îi era dificil. Îi venea să cânte și să danseze în văzul tuturor, nu că i-ar fi păsat. Nu-i păsa niciodată de ce ziceau ceilalți despre ea. Știa că oricine o poate percepe diferit din exterior, fără să-i cunoască povestea, și nu era de vină dacă cineva găsea concluzii pripite despre ea. Nu era ea de vină dacă cineva își creiona în minte o imagine distorsionată a ei.

Cei doi prieteni au ieșit pe ușa prinsă în câteva balamale ruginite de timp. Pentru prima dată după atât de mulți ani de când a fost izolată în acea cameră minusculă, Kate se simțea liberă. Deși era rece și înțepător, vântul nu părea să o deranjeze. Începu să inspire aerul de munte cu nesaț și se descălță, zâmbind la contactul pielii ei cu iarba măruntă și uscată. Își îndreptă privirea spre luna plină care părea și mai strălucitoare decât atunci când o privea de la fereastră. Cinnamon o privi tăcut și înțelese amalgamul de emoții care erau adunate ca un ghem în sufletul ei. După puțin timp, îi atinse o mână cu năsucul lui umed, dându-i de înțeles că aveau o misiune de îndeplinit. Kate a încuviințat, s-a încălțat, simțind în sfârșit frigul, și îl privea pe câine, de parcă se aștepta ca el să știe exact unde se afla ușa. El i-a răspuns cu o mișcare de negare a capului.

– Cinno…! se smiorcăi Kate, neștiind ce să facă, Te rog, Cinno, ajută-mă…

Momentele în care se simțea vulnerabilă erau foarte rare. Vocea îi tremura când vorbea, la fel și buza de jos. Nu se descurca niciodată cu orientarea în spațiu și nici nu mai ieșise afară de mult timp. Cinnamon îi linse ambele mâini ca încurajare.

– Nu trebuie să-mi ceri ceva. Mereu sunt aici pentru tine și te voi ajuta când te simți confuză. Cinnamon îi zâmbi și înaintă. Hai să explorăm această grădină mai întâi.

Kate se îmbărbătă, iar colțurile buzelor ei se arcuiseră într-un zâmbet timid. Ea își urmă prietenul, având încredere totală în el și fiindu-i recunoscătoare că o salva din orice impas. Cinnamon adulmeca și adulmeca, încercând să deslușească vreun miros atipic. Kate se uita în stânga și în dreapta, căutând ușa.

Grădina centrului de plasament nu era atât de mare. Tufele de măceșe, care atunci erau golașe, făceau ca grădina să pară și mai pustie decât era deja. Cinnamon se opri în fața unul zid de piatră care bloca drumul. Kate se opri și ea, rotițele din mintea ei învârtindu-se neîncetat.

– Cred că asta este limita perimetrului grădinii, constată el gânditor. Ar trebui să căutăm în altă parte, nu aici se află u-

– Ba da! Kate îi reteză fraza atât de brusc, încât Cinnamon tresări. Simțise că ușa este aproape – nu știa să-și explice nici ei cum de simțea prezența magiei, însă pur și simplu inima îi șoptea că, dincolo de zidul de piatră, se afla ușa. Atinse pietrele înghețate, împingându-le ușor pe fiecare. Spera ca unele pietre să se mute și să dezvăluie o poartă secretă. Prietenul ei canin o privea nedumerit, încercând să-și dea seama ce făcea. Era cât pe ce să se întoarcă și să găsească un alt loc, însă dintr-odată…

… o piatră se mută, după care mai multe o urmară, dându-se la o parte. O poartă, parcă creată special pentru Kate. Ea scoase un sunet de încântare și trecu pe partea cealaltă. Câinele, mai șocat decât ea, o urmă, păzindu-i spatele. Nu își putea da seama cum de era posibil așa ceva. Ah, da, visul fetei, luna, cântecul vrăjit al fetei-înger… toate erau dovezi vii că magia exista. Ea o atrăgea pe Kate ca pe un magnet, iar fata începea să simtă acea atracție din ce în ce mai puternică pe măsură ce înainta cu pași siguri. Ei au mai mers pentru câteva minute, încă nevenindu-le să creadă că exista o intrare secretă. Kate se întreba dacă îngrijitoarele de la centru știau de secretul zidului de piatră, însă se îndoia că ele aveau măcar o idee despre ce înseamnă magia. Și nici nu voiau să știe vreodată, așa cum niciun alt sătean din Mountbrier nu voia să aibă de-a face cu ea. Nu o arăta, dar în interiorul ei, Kate îi compătimea pe acești oameni fără esență, seci, de parcă toți au fost creați pe baza unui șablon unic. Cum de respingeau visul atât de ușor, un element vital pentru suflet? Mâncarea hrănește trupul, dar ce hrănește sufletul? Visele. Imaginația. Ei respirau, mergeau, găteau, își hrăneau animalele, pescuiau. Practicau activități strict pentru supraviețuire. Ce nu știau ei este că adevărata fericire vine din interior, din suflete înflăcărate, visătoare. Acești oameni erau treji în exterior și cufundați într-un somn adânc în interior. Corpurile lor erau treze, însă sufletele erau amorțite, ignorate, neglijate. Oare când vor realiza că a visa este, după aer, apă și hrană, cel mai important element pentru dezvoltarea lor ca ființe umane? Vor discerne ei vreodată între a avea un organism funcțional și a trăi viața cu adevărat?

Dintr-odată, Kate se opri și se uita într-un punct fix. Cinnamon aproape că s-a izbit de picioarele ei și își ridică privirea spre punctul pe care ea îl privea. Sprâncenele i s-au ridicat. A văzut lumină în spatele unor copaci.

– Haide. Cinno! Acolo este ușa.

Brusc a luat-o la fugă spre copaci. Magia era din ce în ce mai palpabilă, iar lumina nu mai era doar un punct, ci acoperea toți copacii din apropiere. Era o lumină mai orbitoare decât zăpada de pe vârfurile munților. Când era albă, când căpăta diverse culori. În centrul luminișului se afla o ușă puțin mai înaltă decât Kate. Dacă nu ar fi fost puterea magiei și lumina din jur, Kate ar fi putut jura că era o simplă ușă, uitată de cineva. Însă levita, sub ea se conturau câteva rânduri de scări, iar ușa era făcută dintr-un material mai rezistent decât toate ușile de lemn din sat. Nici nu mai simți frigul de afară, nici nu-l mai văzu pe Cinnamon pentru un moment. Magia era cu adevărat reală și i se arăta doar ei. Cântecul fetei misterioase îi răsuna în minte mai dulce decât în vis. Era în sfârșit cu un pas mai aproape de a-și îndeplini visul. Cinnamon a început să dea din coadă energic, în timp ce Kate se holba cu gura deschisă și cu un licăr de lumină în ochi – nu lumina emanată de ușă. Sufletul ei de visătoare radia așa cum nu o mai făcuse până atunci. Un zâmbet larg îi apăru pe față.

– Nu-mi vine să cred ce văd, șopti companionul ei.

– Trebuie să crezi în orice, Cinno… zise Kate, însă simțea că nu mai avea aer și că era pe cale să plângă de fericire. Magia o alesese pe ea. Hope o alesese pe ea. Kate alese să nu plângă, ci atinse ferm mânerul genții ei cu cele trei volume de cărți. Simțea și mai puternică credința pe care o avea în acele cărți și zâmbi. Ea și câinele ei schimbară o privire scurtă, dar hotărâtă, și urcară scările. Kate deschise ușa, care era neobișnuit de ușoară, iar cei doi au pășit în lumea viselor. În infinit, acolo unde orice era posibil și nu existau frontiere. Tranziția din lumea obișnuită în cea fantastică nu a fost tumultuoasă, ci dimpotrivă. Kate și Cinnamon aveau impresia să au aterizat pe un nor pufos care plutea singur într-un spațiu infinit și alb. Orbită de lumina albă, ea încercă să deslușească spațiul din jurul lor Nu se mai afla nimic altceva în jur. Dintr-odată, a început să bată un vânt cald care a ridicat norul mai sus și mai sus…

După doar câteva clipe care pentru ei au părut o veșnicie, au aterizat pe o mare de nisip foarte fin și albastru. Cinnamon s-a scuturat și admira nisipul. Kate lua nisip în pumni, lăsându-l să curgă, și după repeta. Cerul de deasupra lor era colorat în galben pal, amestecat cu nuanțe calde de portocaliu și roz. Era ca și cum lumea era cu susul în jos, dar totuși culorile erau în armonie, iar peisajul, deși pustiu, era superb. Fata zâmbea cu gura până la urechi, nevenindu-i să creadă că era atât de aproape de Hope. Cinnamon o înconjura alergând și împrăștiind nisip albastru pe picioarele ei. Era la fel de fericit ca ea.

La un moment dat, acesta se opri și începu să adulmece. Kate simți și ea schimbarea de atmosferă. Se făcu mai cald și un vârtej de nisip începu să se formeze în fața lor. Îi dădea o senzație de siguranță și nu se sperie atunci când, în vârtej, se contura o siluetă înaltă și mlădioasă, cu aripi și o rochie diafană, făcută dintr-un material care părea moale la atingere. Trăsăturile începeau să i se definitiveze, iar vârtejul se micșora treptat, dezvăluind fata din visul lui Kate. Fata îi oferi un zâmbet sincer și părea și mai frumoasă în acel moment. Kate făcu ochii mari și se apropie de ea, realizând că, de fapt, nu era fata din vis. Era identică cu ea, exceptând un element: părul. Fata din vis avea părul lung pe partea dreaptă și scurt pe stânga. Aceasta îl avea invers, lung pe partea stângă și scurt pe partea dreaptă. În rest, erau ca două boabe de fasole din aceeași păstaie. Parcă citindu-i gândurile, ea i-a zis:

– Fata care ți-a apărut în vis era Allium. Eu sunt sora ei geamănă, Aewyn.

– Ohh, a șoptit Kate, zâmbindu-i și ea. Dacă nu era părul, nu mi-aș fi putut da seama.

Aewyn a surâs cristalin, luându-i una din mâini în a ei. Kate observă că avea ochii colorați diferit: unul violet și celălalt auriu.

– Etheri, bine ai venit! Cu toții te așteptam, făuritoare de vise.

Aewyn pronunțase numele cu solemnitate, privind-o direct în ochi. Kate era vizibil confuză, iar o sprânceană i se ridică. Numele ei nu era Katherine? Cine erau acești toți? De ce o așteptau? Cum adică făuritoare de vise?

– Ușurel, Etheri, îți voi explica totul pe drum spre Hope.

Kate – Etheri – și-a dat seama că Aewyn îi putea citi gândurile. Ea se îmbujoră până căpătă o nuanță de roșu stacojiu. Cinnamon se apropie și el de Aewyn – până în acel moment nu își făcu curaj.

– Ah, îmi cer scuze că nu am făcut prezentările de rigoare. El este Cinnamon, câinele și prietenul meu cel mai bun.

Cinnamon privea fascinat acea creatură ciudată și frumoasă. Aewyn, însă, străbătu împrejurimile cu privirea și se încruntă puțin.

– Ce este acela un câine? Și nu… nu văd pe nimeni în afară de tine.

Fata era sigură că Cinnamon era lângă ea. Îi simțea blana moale atingându-i picioarele. Câinele era la fel de confuz ca și ea. Aewyn nu îl putea vedea și nu știa de ce.

– Nu știu ce să zic în privința asta, zise Aewyn și dădu din umeri. Trebuie să ne grăbim, Etheri! Se va însera curând și nopțile în deșert sunt reci.

Mintea îi era un amalgam de gânduri și întrebări încâlcite. De ce numele ei era Etheri și nu Katherine? Deși nu avea nici cea mai vagă idee, adoptă imediat noul nume, deoarece suna ca o melodie de fiecare dată când era pronunțat. Oricum nu a știut niciodată care era numele ei adevărat. Îngrijitoarele de la centru i-au pus un nume ales la repezeală, un nume foarte comun în Mountbrier și foarte sec. Nu i-a plăcut niciodată acel nume. Etheri era la fel de frumos ca un vis.

– Vei avea mult timp să creezi vise, Etheri. Haide!

Aewyn o strânse ușor de mână, iar Etheri își puse întrebările fără răspuns deoparte. Îl mângâie pe Cinnamon după urechi și cei doi o urmară pe sora fetei din vis. Fata albastră își ridică degetul arătător și formă un vârtej de nisip.

– Credeai că vom străbate deșertul la pas? zise Aewyn și râse. Nu, acest vârtej ne va facilita drumul.

Etheri încuviință din cap, mâna ei fiind încă în a lui Aewyn. Cinnamon se lipi de trupul prietenei lui,

– Ține-te bine! strigă ea, iar vârtejul îi înconjura și se mărea, având o forță atât de mare, încât lui Etheri și lui Cinnamon aproape că li se făcuseră rău. În vârtej, Aewyn încercă să-i explice foarte calmă totul. Din nefericire, Etheri se simțea mult prea rău ca să poată înțelege ceva.

Astfel, cei trei au ajuns în câteva clipe pe o pajiste învelită cu o pătură de iarbă violet. Etheri și Cinnamon tremurau, iar ea simțea că totul din jurul ei se învârtea. Exact ca în visul ei, cerul era pictat în culori calde și presărat cu nori pe care se odihneau pegași. Ce maiestuoși sunt, gândi Etheri, uitând dintr-odată de amețeală. De asemenea, în văzduh se puteau observa foarte multe bufnițe mari și mici care țineau scrisori sau pachețele. Peisajul teluric era unul superb: predominau pomi înalți de cleștar, în care creșteau fructe asemănătoare cu nucile. Câțiva oameni înaripați le culegeau din zbor și le puneau în niște coșuri. Pomii erau peste tot în jurul elementului central, o poartă înaltă cât zece oameni, cu o arcadă iridescentă. Pe alocuri se puteau observa mici detalii ce reprezentau copaci, flori și diverse creaturi magice. Aewyn își flutură mâinile cu mișcări line, iar poarta se deschise și lăsa să pătrundă o explozie de culori și arome exotice. Hope, șopti Etheri, zâmbind larg. Cinnamon adulmeca, încântat să descopere noi mirosuri și înprejurimi.

– Bine ai venit în Hope, Etheri, îi șopti Aewyn.

Hope cel adevărat era și mai superb decât cel în vis. Era complet opus satului Mountbrier. Piețele erau aglomerate și colorate, cu tarabe lungi pe care se aflau diverse obiecte magice, fructe, ceaiuri, condimente de toate felurile și multe altele. O creatură medie care părea o combinație între pisică și vulpe trecu pe lângă Etheri, după care se făcu invizibilă. Animalele umblau în voie prin piețe și parcuri, fără teamă și stăteau atunci când cei mici le mângâiau. Toți oamenii aveau pielea albastru pal care, la lumină, părea că strălucește, ochi mari cu gene dese și urechi ușor alungite, precum cele ale elfilor. Unii aveau aripi, alții erau tatuați cu diverse simboluri. Ce observase Etheri era că niciunul nu arăta la fel, toți aveau o trăsătură unică. Sufletul ei radia de fericire. Aewyn o privea cu coada ochiului și nu mai era nevoie să-i citească gândurile; emoțiile pe care Etheri le simțea erau vizibile și atât de puternice, încât nu puteau fi descrise în cuvinte. Cinnamon se apropie de prietena lui și alergă vesel în jurul ei, lătrând.

– Acum ești acasă, îi zise Aewyn, privind-o.

Etheri i-a zâmbit, privindu-l lung pe Cinnamon, după care își îndreptă privirea spre orizonturile ce așteptau să fie descoperite. Făuritoarea de vise a ajuns în sfârșit acasă.

re până și pe stânci. Numai sufletul ei de visătoare percepea satul Mountbrier ca pe un sat vesel cu festivaluri cu muzică și dans în fiecare duminică.

Katherine, nu mai visa cu ochii deschiși! Fii și tu un copil normal și trezește-te!

Lumea ei nu era și lumea celorlalți. Lumea ei era un curcubeu, lumea lor avea numai nuanțe de gri.

Pentru ea, ei erau veseli și mărinimoși, cu zâmbete prietenoase și calde. Pentru ei, ea era doar o fată nebună, înfricoșătoare.

O visătoare într-o lume de nevisători.

***

Când Kate a împlinit doi ani, oricine își putea da seama că este diferită. Foarte deschisă și vorbăreață, le povestea părinților ei despre ce visa. Visele ei erau care mai de care mai ciudate, mai colorate și pline de magie; de cele mai multe ori vedea un oraș parcă desprins din basme și legende, cu un castel impunător și turnuri ce atingeau cerul. Vedea creaturi magice pe care nu le cunoștea și aveau nume complicate, zâne, unicorni și elfi. Când au observat că a început să viseze în fiecare noapte, părinții ei au fost șocați și chiar îngroziți. Oricât de mult au încercat să o ascundă de ochii lumii, nu au putut, și nici nu își mai puteau privi fiica în ochi. Kate, cu inocența ei de copil, nu observase schimbarea de spirit a părinților ei. Ea doar continua să fie ea însăși, o fetiță cu un simț artistic acut. Astfel, micuța Kate a fost abandonată și trimisă la un centru de plasament din capătul satului unde se aflau copii abandonați, bolnavi și cu dizabilități. Acolo nu a fost iubită, nimeni nu o alina când plângea, era ocolită și dată la o parte. Îngrijitoarele cu inimi ca stâncile munților au izolat-o de toți ceilalți copii.

În Mountbrier, un sătuc aflat la poalele munților Terrenfail, a visa era totuna cu o boală mintală, era considerată ca fiind cea mai severă formă de boală mintală care provoca nebunie bolnavului. Cauza acesteia era necunoscută. Un visător în acest sat era privit cu frică și dezgust, deoarece se credea că boala visului este contagioasă, precum o gripă, așa că era izolat de toată comunitatea. Pe lângă izolare, acesta trăia în condiții rele. Stătea într-o cameră foarte mică, mobilată doar cu un pat, un scaun, o baie rudimentară lângă pat, dar în special o fereastră foarte largă fără perdele, ca să treacă lumina din plin în cameră. De sute de ani se spunea că o persoană cu boala visului se va vindeca dacă doarme în fiecare noapte cu lumina stelelor și a lunii în fața ochilor. Nu vindeca, ci provoca insomnie și dureri de cap. Pe lângă toate acestea, nu avea decât vreo câteva seturi de haine (și acelea vechi și rupte pe alocuri pe care ceilalți copii nu le mai purtau). Salteaua pe care dormea era tare și îi dădea mereu dureri de spate și gât, iar perna, și ea tare, era umplută cu pene care o înțepau. Nu putea cere altă pernă sau saltea, trebuia să se mulțumească cu un terci neapetisant de ovăz aproape alterat, cu gust de carton. Nu putea avea parte nici de jucării, prieteni de joacă, coli de hârtie sau creioane. Ea obișnuia, atunci când mai avea câteva coli de hârtie și un creion, să deseneze pe pereți orașul acela misterios și magic pe care îl vedea întotdeauna în visele ei. O îngrijitoare a prins-o odată desenând și i-a vopsit pereții în aceeași nuanță anostă de gri de dinainte. Kate nu înțelese de ce a făcut acest lucru.

Cu toate acestea, fata avea întotdeauna un zâmbet larg și mai strălucitor decât soarele de munte pe fața ei. Îngrijitoarele au încercat diverse metode de disciplinare ca să o trezească la realitate și să o facă să fie în rând cu ceilalți copii. Nicio metodă nu a fost de folos. Ea era întotdeauna în universul ei, și numai al ei. Lumea de dincolo de munți, cu turnurile zgârie-nori și castelul mai mare decât Mountbrier, aleile din nestemate și piețele vibrând de veselie și miros de condimente, creaturile magice și oamenii cu urechi ușor alungite care conviețuiau. Era mereu veselă și optimistă. Cânta și dansa, iar noaptea citea și recitea cu sufletul la gură cele câteva cărți cu legende și basme care erau interzise în Mountbrier, pe care ziua le ascundea sub saltea. Le găsise odată când se furișase afară, într-un tomberon, fiind cât pe ce să fie arse de autorități peste puțin timp.

Prietenul ei cel mai bun, Cinnamon, era un câine cu o pată neagră în formă de inimă pe năsuc. Numele lui se datora petelor roșcate de pe blana lui. El o ajutase în acea zi să găsească drumul înapoi spre centrul de plasament, deoarece Kate nu avea simțul orientării în spațiul real. Din fericire, nu a fost descoperită și nu a avut parte de nicio pedeapsă. Cinnamon era un câine extrem de inteligent care a găsit o cale să se întâlnească în fiecare zi cu prietena lui umană: sub pat era o porțiune de scândură desprinsă din cuie. Sub camera ei (o anexă care inițial era un loc de depozitare al arhivelor) se afla o pivniță cu ieșire directă spre grădina centrului; așa o vizita Cinnamon în fiecare zi. Astfel, Kate nu era niciodată plictisită sau tristă atunci când avea darul imaginației și compania cățelușului.

***

Era aproape de ora trei noaptea. Kate nu dormea mai deloc din cauza luminii, însă visa întotdeauna cu ochii deschiși. Simțea nevoia de a face puțină mișcare, deci s-a ridicat din patul cel incomod și a dat câteva ture camerei, până să se îndrepte spre fereastră. Lumina stelelor și a lunii pline umpleau camera, lăsând raze de argint să se joace în voie. Se putea observa Vârful Veșnic Înzăpezit în prim plan, ca un străjer de piatră îmbrăcat cu o mantie grea de zăpadă. Amenințător și impunător, acesta păzea depresiunile și vârfurile mai joase ale munților Terrenfail, dar și satul de la poalele sale. Singura prezență umană era satul Mountbrier, în rest, totul era acoperit de zăpadă și de taiga, iar un pârâu despica satul în două, părțile fiind unite printr-un pod șubred, vechi de zeci de ani. Peisajul liniștit și singuratic era perceput așa de către oricine altcineva, în afară de Kate. Ea își imagina satul ca având o atmosferă festivă, explodând de culori și miros de plăcinte și dulceață. Oamenii mergeau cu pași săltați și dansau în piața principală, copiii se jucau și înălțau zmeie ziua, iar noaptea, pete de foc și de stele colorate brăzdau cerul cu un poc! Vârful Veșnic Înzăpezit nu mai era un străjer de piatră, ci un castel făcut dintr-un material necunoscut, dar care era mai puternic și mai rezistent decât toate cărămizile și pietrele din lume. Pentru Kate, lumea se extindea în afara limitelor satului Mountbrier și devenea un univers controlat de mintea și visele ei, o lume pe care nimeni, nici măcar îngrijitoarele centrului de plasament, nu i-o puteau smulge din mintea ei. Visul și visătorul erau unul și același.

Cinnamon se trezi și el. Dormea încolăcit la picioarele ei și, după ce nu o mai simți aproape, a deschis ochișorii și a lătrat atunci când a văzut-o la fereastră. Cu pași mari, s-a dus la ea si i-a lins una dintre mâini. Kate s-a întors spre el, zâmbind și scărpinându-l ușor după urechi. Ea și-a îndreptat ochii din nou spre lună.

– Nu-i așa că este o noapte frumoasă, Cinno? a șoptit ea visătoare, conturând constelații cu degetul arătător. Era pur și simplu fermecată de tainele astrelor și voia să le descopere.

– Chiar este o noapte frumoasă, liniștită și cu lună plină, îi răspunse Cinnamon, găsindu-și culcuș în poala ei. Privind luna, a început să dea din coadă încântat. Știi că prezența lunii pline împlinește dorințele celor care visează?

Kate și-a îndreptat ochii spre el și a început să-l mângâie pe burtică, cu o expresie plină de speranță. Cinnamon adora să fie mângâiat în acea zonă, îl relaxa.

– Da, știu asta. Am aflat din această carte – scoase de sub saltea un volum de piele și vechi, cu pagini îngălbenite de timp, numit Orice este posibil dacă visezi.

Pe copertă erau pictate stele aurii, o lună plină și o prințesă călare pe un pegas, zburând prin cerul nopții. Kate ținea cu grijă cartea și îi mângâia coperta ca și cum era un bebeluș. Era cartea ei cea mai de preț, povestea ei preferată fiind cea a unei prințese care credea în unicorni și pegași, deși toată lumea îi spunea să nu mai vorbească despre ce nu există și să își ia în serios atribuțiunile ei regale. Într-o noapte caldă cu lună plină, ea se plimba printr-o pădurice din apropierea castelului și, într-un luminiș, a zărit un pegas maiestuos care reflecta lumina lunii, cu două aripi mari și sidefate și coamă catifelată, parcă împletită cu fire de argint. De parcă o aștepta, calul se îndreptă spre ea și îi linse ușor obrazul, lăsând-o să se așeze pe spatele lui. Astfel, prințesa și pegasul au călătorit împreună și au zburat în noapte, printre nori și stele.

Kate zâmbea de fiecare dată când citea volumul Orice este posibil dacă visezi. Era mantra care îi umplea inima de speranță și vise, așa cum lemnele sunt puse în șemineu ca să mențină focul. Cinnamon știa acest fapt și a început să dea din coadă leneș, dar fericit. Ea a surâs și, neîncetând să-l mângâie, își îndreptă privirea din nou spre cer, imaginându-și toată lumea care era ascunsă de munții Terrenfail. Aștepta să fie descoperită de o fată cu sclipiri de flăcări în ochi și o geantă umplută cu vise. Și acea fată nu ar fi fost alta decât Katherine, fata cu o inimă mai mare decât corpul ei și un spirit mai înălțător decât însăși luna și toate stelele de pe cer.

După câteva minute de contemplație, ochii lui Cinnamon începeau să i se închidă încetișor. El îi împingea delicat mâna cu năsucul lui umed. Sprâncenele lui Kate s-au ridicat nedumerite și și-a îndreptat privirea spre prietenul ei.

– Ce s-a întâmplat, Cinno?

– Nu ai realizat până acum cât de târziu este? i-a răspuns el obosit. Încearcă să închizi și tu ochii măcar pentru câteva ore, visele te vor urma și în somn.

– Câtă grijă ai de mine, Cinno… zâmbi ea, îndreptându-se cu pași leneși spre pat. A ridicat salteaua și a ascuns cartea, punând-o lângă celelalte două cărți cu basme și legende pe care le-a putut salva. După ce s-a întins pe salteaua tare, Cinnamon s-a cuibărit lângă pieptul ei care se ridica și cobora lent și cei doi au închis ochii simultan. Nasurile lor se atingeau ușor, iar Kate surâse.

– Noapte bună, prietena mea, a mormăit câinele. Abia aștept să-mi povestești prin ce meleaguri te va purta lumea viselor în această noapte.

– Noapte bună, Cinno, a răspuns fata, căzând imediat într-un somn adânc și fiind transpusă în lumea ei cea mai iubită.

***

În fiecare noapte, Kate visa acel oraș misterios, desprins din basme. În timpul zilei, un curcubeu era desenat pe cer, fără să fie nevoie de ploaie. Până și cerul era colorat în nuanțe de portocaliu, roz și violet. În jurul curcubeului se aflau ici-colo norișori pufoși pe care numai pegașii puteau merge; erau și culcușurile lor de dormit. La fiecare oră a zilei puteau fi zărite bufnițe mici și mari, albe și pestrițe, care transmiteau scrisori și hârtiuțe cu mesaje tuturor locuitorilor. Sistemul de transmitere a mesajelor via bufniță era unul eficient și rapid. Ele erau împărțite pe districte, fiecare știind să transmită scrisorile doar locuitorilor din districtele care le erau atribuite.

Turnurile care atingeau cerul cu vârfurile lor semețe, construite să fie trainice și în același timp elegante, ușor spiralate și decorate cu pietre prețioase, înconjurau castelul. Acesta era cea mai impunătoare clădire din oraș și probabil din lume, mai mare decât satul Mountbrier. Materialul din care era construit era un metal ce nu putea fi topit sau zgâriat, deci pereții lui erau imuni la explozii și asedii. Din fericire, lumea nevăzută nu a fost niciodată amenințată de inamici. Până și creaturile magice, care nu se mai întâlneau în nicio altă lume, se simțeau în siguranță și se plimbau în voie pe aleile bătute cu nestemate, pe lângă oameni și în special în piețele centrale. Pe lângă unicorni și pegași maiestuoși, existau multe tipuri de animale care zburau, aveau abilitatea de a deveni invizibile sau aveau puteri tămăduitoare. Trăiau fără teama de a fi atacate, întrucât erau foarte iubite de oameni și cel mai mare păcat era acela de a ataca sau ucide o astfel de creatură.

Kate numea acest oraș, pe care îl visa în fiecare noapte, Hope. Era un nume aparent simplu, dar care, pentru ea, avea o mare însemnătate. Reprezenta flacăra care ardea permanent în inima ei și care o determina să continue să creadă în vise. Undeva adânc în sufletul ei știa că, într-o zi, va ajunge să pășească pe aleile strălucitoare ale orașului Hope.

Ceva se schimbase în acea noapte. Deși visa ca de fiecare dată creaturile magice și castelul lumii nevăzute, Kate simțea o schimbare de atmosferă. Visul părea în mod ciudat foarte lucid, iar mirosul de scorțișoară și pâine proaspătă din patiserii deveni pregnant, de parcă ea însăși se afla acolo. Oamenii o priveau ca și cum nu era într-un vis, ca și cum era vizibilă, și îi zâmbeau, iar copiii îi făceau cu mâna. Kate nu mai trecuse niciodată prin așa ceva și deveni și mai surprinsă atunci când o femeie care plutea ușor deasupra solului o întâmpină brusc. Pielea ei era ca de porțelan, iar chipul ei avea trăsături perfecte și androgine. Părul ei era foarte lung pe partea dreaptă și scurt până la bărbie pe partea stângă. Ce era minunat la ea, însă, era alura ca de înger pe care o emana în jur și aripile ei albe și delicate. Nu era un înger, deoarece nu avea un halo deasupra capului, dar căldura aurei ei dădea această impresie. Kate a tresărit atunci când tânăra începu să-i vorbească cu o voce la fel de delicată ca și aripile ei: Fată visătoare, împlinește-ți destinul cel mult râvnit. Deschide ușa și ți se vor deschide toate celelalte uși…

Cuvintele ei, combinate cu vocea ei melodioasă, duceau cu gândul la un cântec al sirenelor, magic și cuceritor, care o vrăjea pe Kate. Fata înaripată a cântat de trei ori, ca o chemare. Kate nu putea deduce ce se întâmpla în acel vis atât de lucid. După ce rostise acele cuvinte ca pe o vrajă, i-a luat mâinile în ale ei. Fata misterioasă avea niște mâini atât de calde și catifelate, încât Kate își simți mâinile fierbinți și moi. Era o atingere ireală, dar în același timp atât de palpabilă… Ei nu-i displăcea, însă noutatea visului și magia pe care o emana tânăra din fața ei erau puțin stranii. Și-a dat seama imediat că trebuie să caute acea ușă secretă. Era destinul ei și o aștepta răbdător.

***

Kate s-a trezit brusc după ce fata misterioasă s-a îndepărtat de ea și nu i-a mai simțit mâinile calde în ale ei. Cinnamon s-a trezit și el și îi lingea obrazul. Se uita întrebător la ea.

– Nu te-am mai văzut așa, sesiză el. Râdeai în timp ce dormeai.

Kate ridică din sprâncene și își duse o mână aproape de buze. Da, chiar râdea, și, deși ea zâmbea și râdea în general, de data aceasta era diferit. Încă își simțea mâinile calde și trupul moale.

– Cinno, ai avut dreptate! Luna plină din noaptea aceasta chiar a prevestit ceva măreț pentru mine. Hai să ieșim de aici!

Cinnamon nu îi puse nicio întrebare, deoarce ea deja începu să-i explice totul. Kate vorbise atât de repede și radia de atâta fericire, încât acest fapt l-a luat prin surprindere. Prietena lui avea să pășească încet-încet pe calea predestinată ei.

– Ăăă… nu știu cum să ieșim din cameră, zise Kate, cu o urmă de jenă acoperindu-i fața, roșind puțin.

– Eu știu! exclamă câinele și se duse sub pat. Mută patul.

Kate a făcut cum i-a spus. Nu prea avea forță în brațe, așa că mutarea patului a durat ceva mai mult timp. Ea a descoperit scândura ieșită din cuie, atât cât să încapă un câine mai rotofei. Sau o fată cu trup subțire, precum Kate. Când văzu gaura formată sub pat, ochii i s-au mărit și s-a plesnit încet peste frunte.

– Ah, ce prostuță sunt, surâse ea.

– Gaura este îndeajuns de mare și pentru tine, o asigură Cinnamon, coborând în pivnița de sub podea.

Kate a luat singura ei geantă de umăr, o geantă ponosită din piele ștearsă, desprinsă pe alocuri, și așeză cu grijă cele trei volume groase cu basme și legende înăuntru. În acel moment care avea să-i schimbe viața pentru întotdeauna, Kate nu se lăsa descurajată de necunoscut. Dimpotrivă, îmbrățișa frica și acest fapt o făcea și mai puternică. În timp ce cobora în pivniță și se obișnuia cu întunericul și mirosul de mucegai și lemn umed, își imagina cum va arăta Hope, enigmele ce așteptau să fie descifrate și mirosul de scorțișoară. Totuși nu se gândea la ce era mai important în acel moment: unde ar putea fi ușa din cântecul vrăjit al fetei.

Cinnamon se îndreptă spre ea, ghidând-o spre ușa care era întredeschisă. El i-a explicat într-o zi că paznicul grădinii își făcea treaba foarte rar. Frecventa cârciuma satului și deseori se îmbăta și dormea tun când era în schimbul de noapte. Datorită neseriozității paznicului, Cinnamon se putea furișa în fiecare noapte (câteodată și în timpul zilei) în pivniță și apoi în camera lui Kate. De această dată, se furișau împreună, iar încântarea și curiozitatea fetei erau parcă neîncăpătoare în trupul ei subțire. Îi venea să râdă și să alerge, însă Cinnamon o oprea, spunându-i să facă liniște ca să nu fie prinși. Oricât de liniștită încerca să stea, îi era dificil. Îi venea să cânte și să danseze în văzul tuturor, nu că i-ar fi păsat. Nu-i păsa niciodată de ce ziceau ceilalți despre ea. Știa că oricine o poate percepe diferit din exterior, fără să-i cunoască povestea, și nu era de vină dacă cineva găsea concluzii pripite despre ea. Nu era ea de vină dacă cineva își creiona în minte o imagine distorsionată a ei.

Cei doi prieteni au ieșit pe ușa prinsă în câteva balamale ruginite de timp. Pentru prima dată după atât de mulți ani de când a fost izolată în acea cameră minusculă, Kate se simțea liberă. Deși era rece și înțepător, vântul nu părea să o deranjeze. Începu să inspire aerul de munte cu nesaț și se descălță, zâmbind la contactul pielii ei cu iarba măruntă și uscată. Își îndreptă privirea spre luna plină care părea și mai strălucitoare decât atunci când o privea de la fereastră. Cinnamon o privi tăcut și înțelese amalgamul de emoții care erau adunate ca un ghem în sufletul ei. După puțin timp, îi atinse o mână cu năsucul lui umed, dându-i de înțeles că aveau o misiune de îndeplinit. Kate a încuviințat, s-a încălțat, simțind în sfârșit frigul, și îl privea pe câine, de parcă se aștepta ca el să știe exact unde se afla ușa. El i-a răspuns cu o mișcare de negare a capului.

– Cinno…! se smiorcăi Kate, neștiind ce să facă, Te rog, Cinno, ajută-mă…

Momentele în care se simțea vulnerabilă erau foarte rare. Vocea îi tremura când vorbea, la fel și buza de jos. Nu se descurca niciodată cu orientarea în spațiu și nici nu mai ieșise afară de mult timp. Cinnamon îi linse ambele mâini ca încurajare.

– Nu trebuie să-mi ceri ceva. Mereu sunt aici pentru tine și te voi ajuta când te simți confuză. Cinnamon îi zâmbi și înaintă. Hai să explorăm această grădină mai întâi.

Kate se îmbărbătă, iar colțurile buzelor ei se arcuiseră într-un zâmbet timid. Ea își urmă prietenul, având încredere totală în el și fiindu-i recunoscătoare că o salva din orice impas. Cinnamon adulmeca și adulmeca, încercând să deslușească vreun miros atipic. Kate se uita în stânga și în dreapta, căutând ușa.

Grădina centrului de plasament nu era atât de mare. Tufele de măceșe, care atunci erau golașe, făceau ca grădina să pară și mai pustie decât era deja. Cinnamon se opri în fața unul zid de piatră care bloca drumul. Kate se opri și ea, rotițele din mintea ei învârtindu-se neîncetat.

– Cred că asta este limita perimetrului grădinii, constată el gânditor. Ar trebui să căutăm în altă parte, nu aici se află u-

– Ba da! Kate îi reteză fraza atât de brusc, încât Cinnamon tresări. Simțise că ușa este aproape – nu știa să-și explice nici ei cum de simțea prezența magiei, însă pur și simplu inima îi șoptea că, dincolo de zidul de piatră, se afla ușa. Atinse pietrele înghețate, împingându-le ușor pe fiecare. Spera ca unele pietre să se mute și să dezvăluie o poartă secretă. Prietenul ei canin o privea nedumerit, încercând să-și dea seama ce făcea. Era cât pe ce să se întoarcă și să găsească un alt loc, însă dintr-odată…

… o piatră se mută, după care mai multe o urmară, dându-se la o parte. O poartă, parcă creată special pentru Kate. Ea scoase un sunet de încântare și trecu pe partea cealaltă. Câinele, mai șocat decât ea, o urmă, păzindu-i spatele. Nu își putea da seama cum de era posibil așa ceva. Ah, da, visul fetei, luna, cântecul vrăjit al fetei-înger… toate erau dovezi vii că magia exista. Ea o atrăgea pe Kate ca pe un magnet, iar fata începea să simtă acea atracție din ce în ce mai puternică pe măsură ce înainta cu pași siguri. Ei au mai mers pentru câteva minute, încă nevenindu-le să creadă că exista o intrare secretă. Kate se întreba dacă îngrijitoarele de la centru știau de secretul zidului de piatră, însă se îndoia că ele aveau măcar o idee despre ce înseamnă magia. Și nici nu voiau să știe vreodată, așa cum niciun alt sătean din Mountbrier nu voia să aibă de-a face cu ea. Nu o arăta, dar în interiorul ei, Kate îi compătimea pe acești oameni fără esență, seci, de parcă toți au fost creați pe baza unui șablon unic. Cum de respingeau visul atât de ușor, un element vital pentru suflet? Mâncarea hrănește trupul, dar ce hrănește sufletul? Visele. Imaginația. Ei respirau, mergeau, găteau, își hrăneau animalele, pescuiau. Practicau activități strict pentru supraviețuire. Ce nu știau ei este că adevărata fericire vine din interior, din suflete înflăcărate, visătoare. Acești oameni erau treji în exterior și cufundați într-un somn adânc în interior. Corpurile lor erau treze, însă sufletele erau amorțite, ignorate, neglijate. Oare când vor realiza că a visa este, după aer, apă și hrană, cel mai important element pentru dezvoltarea lor ca ființe umane? Vor discerne ei vreodată între a avea un organism funcțional și a trăi viața cu adevărat?

Dintr-odată, Kate se opri și se uita într-un punct fix. Cinnamon aproape că s-a izbit de picioarele ei și își ridică privirea spre punctul pe care ea îl privea. Sprâncenele i s-au ridicat. A văzut lumină în spatele unor copaci.

– Haide. Cinno! Acolo este ușa.

Brusc a luat-o la fugă spre copaci. Magia era din ce în ce mai palpabilă, iar lumina nu mai era doar un punct, ci acoperea toți copacii din apropiere. Era o lumină mai orbitoare decât zăpada de pe vârfurile munților. Când era albă, când căpăta diverse culori. În centrul luminișului se afla o ușă puțin mai înaltă decât Kate. Dacă nu ar fi fost puterea magiei și lumina din jur, Kate ar fi putut jura că era o simplă ușă, uitată de cineva. Însă levita, sub ea se conturau câteva rânduri de scări, iar ușa era făcută dintr-un material mai rezistent decât toate ușile de lemn din sat. Nici nu mai simți frigul de afară, nici nu-l mai văzu pe Cinnamon pentru un moment. Magia era cu adevărat reală și i se arăta doar ei. Cântecul fetei misterioase îi răsuna în minte mai dulce decât în vis. Era în sfârșit cu un pas mai aproape de a-și îndeplini visul. Cinnamon a început să dea din coadă energic, în timp ce Kate se holba cu gura deschisă și cu un licăr de lumină în ochi – nu lumina emanată de ușă. Sufletul ei de visătoare radia așa cum nu o mai făcuse până atunci. Un zâmbet larg îi apăru pe față.

– Nu-mi vine să cred ce văd, șopti companionul ei.

– Trebuie să crezi în orice, Cinno… zise Kate, însă simțea că nu mai avea aer și că era pe cale să plângă de fericire. Magia o alesese pe ea. Hope o alesese pe ea. Kate alese să nu plângă, ci atinse ferm mânerul genții ei cu cele trei volume de cărți. Simțea și mai puternică credința pe care o avea în acele cărți și zâmbi. Ea și câinele ei schimbară o privire scurtă, dar hotărâtă, și urcară scările. Kate deschise ușa, care era neobișnuit de ușoară, iar cei doi au pășit în lumea viselor. În infinit, acolo unde orice era posibil și nu existau frontiere. Tranziția din lumea obișnuită în cea fantastică nu a fost tumultuoasă, ci dimpotrivă. Kate și Cinnamon aveau impresia să au aterizat pe un nor pufos care plutea singur într-un spațiu infinit și alb. Orbită de lumina albă, ea încercă să deslușească spațiul din jurul lor Nu se mai afla nimic altceva în jur. Dintr-odată, a început să bată un vânt cald care a ridicat norul mai sus și mai sus…

După doar câteva clipe care pentru ei au părut o veșnicie, au aterizat pe o mare de nisip foarte fin și albastru. Cinnamon s-a scuturat și admira nisipul. Kate lua nisip în pumni, lăsându-l să curgă, și după repeta. Cerul de deasupra lor era colorat în galben pal, amestecat cu nuanțe calde de portocaliu și roz. Era ca și cum lumea era cu susul în jos, dar totuși culorile erau în armonie, iar peisajul, deși pustiu, era superb. Fata zâmbea cu gura până la urechi, nevenindu-i să creadă că era atât de aproape de Hope. Cinnamon o înconjura alergând și împrăștiind nisip albastru pe picioarele ei. Era la fel de fericit ca ea.

La un moment dat, acesta se opri și începu să adulmece. Kate simți și ea schimbarea de atmosferă. Se făcu mai cald și un vârtej de nisip începu să se formeze în fața lor. Îi dădea o senzație de siguranță și nu se sperie atunci când, în vârtej, se contura o siluetă înaltă și mlădioasă, cu aripi și o rochie diafană, făcută dintr-un material care părea moale la atingere. Trăsăturile începeau să i se definitiveze, iar vârtejul se micșora treptat, dezvăluind fata din visul lui Kate. Fata îi oferi un zâmbet sincer și părea și mai frumoasă în acel moment. Kate făcu ochii mari și se apropie de ea, realizând că, de fapt, nu era fata din vis. Era identică cu ea, exceptând un element: părul. Fata din vis avea părul lung pe partea dreaptă și scurt pe stânga. Aceasta îl avea invers, lung pe partea stângă și scurt pe partea dreaptă. În rest, erau ca două boabe de fasole din aceeași păstaie. Parcă citindu-i gândurile, ea i-a zis:

– Fata care ți-a apărut în vis era Allium. Eu sunt sora ei geamănă, Aewyn.

– Ohh, a șoptit Kate, zâmbindu-i și ea. Dacă nu era părul, nu mi-aș fi putut da seama.

Aewyn a surâs cristalin, luându-i una din mâini în a ei. Kate observă că avea ochii colorați diferit: unul violet și celălalt auriu.

– Etheri, bine ai venit! Cu toții te așteptam, făuritoare de vise.

Aewyn pronunțase numele cu solemnitate, privind-o direct în ochi. Kate era vizibil confuză, iar o sprânceană i se ridică. Numele ei nu era Katherine? Cine erau acești toți? De ce o așteptau? Cum adică făuritoare de vise?

– Ușurel, Etheri, îți voi explica totul pe drum spre Hope.

Kate – Etheri – și-a dat seama că Aewyn îi putea citi gândurile. Ea se îmbujoră până căpătă o nuanță de roșu stacojiu. Cinnamon se apropie și el de Aewyn – până în acel moment nu își făcu curaj.

– Ah, îmi cer scuze că nu am făcut prezentările de rigoare. El este Cinnamon, câinele și prietenul meu cel mai bun.

Cinnamon privea fascinat acea creatură ciudată și frumoasă. Aewyn, însă, străbătu împrejurimile cu privirea și se încruntă puțin.

– Ce este acela un câine? Și nu… nu văd pe nimeni în afară de tine.

Fata era sigură că Cinnamon era lângă ea. Îi simțea blana moale atingându-i picioarele. Câinele era la fel de confuz ca și ea. Aewyn nu îl putea vedea și nu știa de ce.

– Nu știu ce să zic în privința asta, zise Aewyn și dădu din umeri. Trebuie să ne grăbim, Etheri! Se va însera curând și nopțile în deșert sunt reci.

Mintea îi era un amalgam de gânduri și întrebări încâlcite. De ce numele ei era Etheri și nu Katherine? Deși nu avea nici cea mai vagă idee, adoptă imediat noul nume, deoarece suna ca o melodie de fiecare dată când era pronunțat. Oricum nu a știut niciodată care era numele ei adevărat. Îngrijitoarele de la centru i-au pus un nume ales la repezeală, un nume foarte comun în Mountbrier și foarte sec. Nu i-a plăcut niciodată acel nume. Etheri era la fel de frumos ca un vis.

– Vei avea mult timp să creezi vise, Etheri. Haide!

Aewyn o strânse ușor de mână, iar Etheri își puse întrebările fără răspuns deoparte. Îl mângâie pe Cinnamon după urechi și cei doi o urmară pe sora fetei din vis. Fata albastră își ridică degetul arătător și formă un vârtej de nisip.

– Credeai că vom străbate deșertul la pas? zise Aewyn și râse. Nu, acest vârtej ne va facilita drumul.

Etheri încuviință din cap, mâna ei fiind încă în a lui Aewyn. Cinnamon se lipi de trupul prietenei lui,

– Ține-te bine! strigă ea, iar vârtejul îi înconjura și se mărea, având o forță atât de mare, încât lui Etheri și lui Cinnamon aproape că li se făcuseră rău. În vârtej, Aewyn încercă să-i explice foarte calmă totul. Din nefericire, Etheri se simțea mult prea rău ca să poată înțelege ceva.

Astfel, cei trei au ajuns în câteva clipe pe o pajiste învelită cu o pătură de iarbă violet. Etheri și Cinnamon tremurau, iar ea simțea că totul din jurul ei se învârtea. Exact ca în visul ei, cerul era pictat în culori calde și presărat cu nori pe care se odihneau pegași. Ce maiestuoși sunt, gândi Etheri, uitând dintr-odată de amețeală. De asemenea, în văzduh se puteau observa foarte multe bufnițe mari și mici care țineau scrisori sau pachețele. Peisajul teluric era unul superb: predominau pomi înalți de cleștar, în care creșteau fructe asemănătoare cu nucile. Câțiva oameni înaripați le culegeau din zbor și le puneau în niște coșuri. Pomii erau peste tot în jurul elementului central, o poartă înaltă cât zece oameni, cu o arcadă iridescentă. Pe alocuri se puteau observa mici detalii ce reprezentau copaci, flori și diverse creaturi magice. Aewyn își flutură mâinile cu mișcări line, iar poarta se deschise și lăsa să pătrundă o explozie de culori și arome exotice. Hope, șopti Etheri, zâmbind larg. Cinnamon adulmeca, încântat să descopere noi mirosuri și înprejurimi.

– Bine ai venit în Hope, Etheri, îi șopti Aewyn.

Hope cel adevărat era și mai superb decât cel în vis. Era complet opus satului Mountbrier. Piețele erau aglomerate și colorate, cu tarabe lungi pe care se aflau diverse obiecte magice, fructe, ceaiuri, condimente de toate felurile și multe altele. O creatură medie care părea o combinație între pisică și vulpe trecu pe lângă Etheri, după care se făcu invizibilă. Animalele umblau în voie prin piețe și parcuri, fără teamă și stăteau atunci când cei mici le mângâiau. Toți oamenii aveau pielea albastru pal care, la lumină, părea că strălucește, ochi mari cu gene dese și urechi ușor alungite, precum cele ale elfilor. Unii aveau aripi, alții erau tatuați cu diverse simboluri. Ce observase Etheri era că niciunul nu arăta la fel, toți aveau o trăsătură unică. Sufletul ei radia de fericire. Aewyn o privea cu coada ochiului și nu mai era nevoie să-i citească gândurile; emoțiile pe care Etheri le simțea erau vizibile și atât de puternice, încât nu puteau fi descrise în cuvinte. Cinnamon se apropie de prietena lui și alergă vesel în jurul ei, lătrând.

– Acum ești acasă, îi zise Aewyn, privind-o.

Etheri i-a zâmbit, privindu-l lung pe Cinnamon, după care își îndreptă privirea spre orizonturile ce așteptau să fie descoperite. Făuritoarea de vise a ajuns în sfârșit acasă.”