Image Alt

”Rozul este de fapt… galben” de Mădălina Lupu – povestea premiată cu locul I la Concursul Național de proză scurtă ”Radu Rosetti”

”Rozul este de fapt… galben” de Mădălina Lupu – povestea premiată cu locul I la Concursul Național de proză scurtă ”Radu Rosetti”

Am avut bucuria să descoperim atâtea povești frumoase, prin prisma concursului nostru de proză scurtă și ne-am gândit să le împărtășim cu voi. Sunt povești scrise de tineri și copii talentați, din toată țara. Ele scot la iveală gândurile, sensibilitățile lor, talentul și dragostea pentru cuvântul scris.

Au așezat cu grijă fiecare cuvânt în aceste povești pe care vă invităm să le descoperiți pe site-ul nostru.

Prima poveste pe care o postăm este scrisă de Mădălina Lupu din Onești.

 

”Rozul este de fapt… galben” – locul I (cat. 10-15 ani)

”În ziua aceea mi-am ținut lacrimile acolo, umplând căușul fiecărei palme, acoperindu-mi cu ele ochii si pleoapele. Și-atunci am început să îngân un cântec de leagăn:

Închide ochii dulci/Căci viața-i doar o clipă,/Mai bine să te culci,/Pe-a visului aripă./Închide ochii dulci /Căci viața-i o minciună,/În vise-i fericirea,/Iubita mea, noapte bună!

L-am îngânat de vreo trei ori, iar la final am repetat ,,noapte bună!”. Cuvintele au răsunat ca niște dangăte, lovindu-se de trunchiuri de copaci, de frunze, de crucea de lemn a mamei mele. Doar lacrimile îmi rămăseseră pe pleoape până când vântul mi le-a uscat. Am stat câteva clipe, multe clipe până să-i spun noapte bună pentru totdeauna. Să nu mă întrebați cum era mama; poate oare cineva să descrie soarele de pe cer? De la mama venea căldura, puterea, bucuria. A fost dintotdeauna drăgăstoasă, înțelegătoare și răbdătoare, mereu avea câte ceva de făcut și totuși își făcea timp să îmi citească sau să îl ajute pe tata la tablourile lui. Avea un păr lung, negru pe care îl ținea prins în diferite feluri, dar mie îmi plăcea când era desprins si dezordonat, zâmbea de dimineața până seara, iar ochii ei străluceau exact ca mierea în lumina soarelui. Asta până s-a îmbolnăvit…Părul ei a început să cadă odată ce a început tratamentul, zâmbetul să se estompeze, iar ochii să-și piardă sclipirea. Își petrecea din ce în ce mai mult timp la spital, iar când era acasă se odihnea.

Tata a avut mereu grijă de ea pe parcursul tratamentului, dar după ce am rămas doar noi doi și-a petrecut majoritatea timpului in atelierului lui de pictură. Este renumit în oraș pentru tablourile și expozițiile lui inedite sau așa cum le spune el ,,sincere”. Cred că de la el am moștenit sufletul de poet, pană la urmă și pictura este poezie. Mărețul atelier în care luau naștere ,,prestigioasele piese de artă” citând numeroasele ziare care au scris despre munca tatei, era de fapt o pânză pe un șevalet alături de câteva tuburi de culoare și pensule. Înainte ca mama să se îmbolnăvească obișnuiam să îl privesc ore în șir de la geamul din camera mea. După fiecare tablou iarba căpăta cele mai spontane culori pe care ploaia obișnuia să le spele. Tata picta indiferent de vreme. Iarna picta cu mănuși, vara îndura insistențele soarelui, iar toamna picta alături de ploaie, ba chiar in sufragerie avem un tablou pictat pe ninsoare. Deși se pricepe la artă, nu prea se pricepe la a vorbi cu mine. De fiecare dată când suntem singuri într-o cameră cuvintele plutesc în jurul nostru, niciunul dintre noi nu îndrăznește să dea glas gândurilor, iar asta mă doare, mereu m-a durut. Tata a fost mereu un personaj misterios, greu de citit, un om ai cărui ochi aveau o culoare închisă, exact ca albastrul nopții, iar parul negru ca tăciunele, asta am moștenit eu de la el. Mama spunea ca îi moștenesc și zâmbetul dar mie nu mi se pare.

E prima seară fără mama. Când am ajuns acasă de la mormântul ei mi-am scos cartela din telefon și m-am închis în camera mea. Muzica și scrisul mi-au rămas singurii aliați. M-am așezat la birou, am scos o foaie de hârtie si un stilou din sertar, iar cuvintele au venit de la sine. Am scris despre ultimele noastre seri împreună. Ce poate fi mai dureros decât să stai și să îți înghiți lacrimile pentru a nu îți trezi mama muribundă? Acel sentiment mă va străpunge toată viața. Oare unde se duc toate amintirile noastre, cele care, deși le ținem ascunse sub șapte lacăte, ne influențează continuu? Ceea ce mă poate scoate din starea asta este origami, așa că transform acea amintire într-o lebădă maiestuoasă. Este atât de echilibrată și grațioasă la suprafață iar interiorul păstrează povești sumbre. O așez pe noptiera, apoi mă întind în patul rece, îmi acopăr fața cu mâinile și plâng până adorm. Mă trezesc în timpul nopții și îmi repet că a fost totul un simplu coșmar, dar lebăda de pe noptieră îmi aduce aminte ca de fapt trăiesc în acel coșmar. Dimineața următoare m-am trezit fără vreun motiv pentru care să mă ridic din pat. Îmi proptesc perna de perete și privesc către fereastră. Se pare că nu sunt singura care a evadat prin artă. Un tablou ce întruchipează chipul ei, al mamei pictate în roz pal mă privește pătrunzător. Simțeam cum nedreptatea și nefericirea îmi zgârie sufletul. Cât aș da sa fii aici, alături de mine mamă! Să mă mângâi și să îmi spui că totul va fi bine. Acum trebuie să mă îmbărbătez singură.

Peste câteva zile noptiera s-a umplut de lebede din origami scrise pe toate părțile. Nu știu de ce simt nevoia să le păstrez…Probabil ăsta este singurul lucru palpabil care mă mai leagă de mama și nu sunt încă pregătită să mă despart de el. Încă mi-e frică să îți dau drumul mamă! În seara asta am mai adăugat o lebădă care mi-a adus un zâmbet pe buze. Atunci când ne-am petrecut o după-amiază plantând narcise. Nu orice fel de narcise, ci narcise galbene, preferatele tale. Doamne cât îți mai plăcea galbenul! Ai fi decorat toată casa în galben dacă ai fi putut. Dar totuși acea zi de muncă în grădină mi-a adus aminte și de ziua în care am cules narcisele și ți le-am adus la spital după care am vorbit despre următoarea oră de grădinărit care nu a mai avut loc. N-aș putea să fiu o fată de hârtie cu o viață tot de hârtie? Iarăși adorm plângând. În ultimul timp doar așa pot să adorm.

Dimineața următoare nu începe atât de prost pe cât mă așteptam, deoarece un miros plăcut venea din bucătărie. Surpriza a fost să îl găsesc pe tata așezând masa. În timp ce așeza, mă vede stând în pragul ușii și îmi spune:

-Acum voiam să te strig la masă. Am pregătit pui cu legume si orez.

– Nu știam că ai și abilitați culinare. Arată bine.

-Vremurile disperate cer măsuri disperate!

Începem să mâncăm în liniște până ce el rupe tăcerea.

-Dimineață, când am ieșit să îmi aranjez materialele, am găsit asta. Și îmi întinde foaia despăturită, pe care am lăsat-o aseară sub formă de lebădă. Asta înseamnă că a citit tot ce am scris. Tot ce reușesc să îi spun este:

-Cred că a zburat aseară de pe pervaz.

Aș fi vrut atât de tare să mă ridic de la masă, dar pur și simplu nu mă puteam mișca.

-Nu știam că scrii atât de bine

-Nu știi multe lucruri despre mine. Am șoptit.

-Ai putea scrie o carte, sau am o idee mai bună! Ai putea să îmi scrii” tablourile pentru următoarea expoziție. Adică să le dai titluri, povești, întru-un cuvânt să le dai viață.

Simțeam cum îmi tremurau mâinile de furie.

-Serios?! Asta e tot ce îmi spui? Că aș putea scrie o carte? După tot ce s-a întâmplat, după tot ce ai citit din lebăda mea? Talentul meu de a scrie valorează mai mult decât sentimentele mele? De când a murit mama nu m-ai întrebat niciodată „Amelia, te simți bine?” sau „Amelia, cum te simți?” Ție îți pasă doar de tablourile tale! Nu vreau să-ți scriu nimic. Nu vreau să mai aud nimic despre scris sau tablouri! Nici să nu te mai văd! Mi-a trecut pofta de mâncare. Restul zilei mi l-am petrecut în cameră, citându-l pe Eliade. Tata nici măcar nu a bătut la ușă, asta mă bucură pentru că nu știu ce i-aș fi putut spune. Deși am spus ceea ce îmi stătea pe suflet, îmi pare rău. Cred că el a avut intenții bune, iar eu am țipat la el și m-am comportat atât de imatur. Totuși era vina mea că am lăsat lebăda pe pervaz.

Încerc să îmi ocup gândul cu altceva, așa că îmi iau telefonul din dulapul biroului, îmi inserez cartela și îl deschid. Motivul pentru care l-am închis inițial este că toate acele mesaje de condoleanțe mi-ar fi adus aminte de faptul ca sunt un copil fără mamă, dar acum dacă stau să mă gândesc mai bine cred că doar mi-am pierdut răbdarea și toleranța față de ipocriți, de prefăcuți, de cei care îmi invadează viața și se proclamă ca fiind prietenii mei. Unii oameni nu știu că eu le datorez doar respect, iar prietenia și iubirea sunt doar alegerea mea. „Timpul tău este prea prețios pentru a ți-l irosi cu lucruri și persoane mărunte!” îmi spunea adesea mama, este o lecție care s-a dovedit a fi adevărată în multe situații, inclusiv cea de acum. Totuși arunc un ochi peste mesaje și mă opresc la cel de la mătușa Emi. Ea este sora mai mare a mamei, e cea care m-a ținut în brațe toată noaptea pe holul spitalului în seara în care mama ne-a părăsit, e cea care s-a ras în cap alături de mama, e persoana care ne aducea în fiecare dimineață prăjituri. Deși eu cred că ar fi o mamă extraordinară, probabil se mulțumește fiind doar o mătușă extraordinară. Mereu am considerat-o ca pe a doua mea mamă. Mi-a lăsat un mesaj astăzi „Am făcut o negresă și e prea bună ca să o mănânc singură. Ce spui, vrei să o servim mâine dimineață la un ceai?”. Îmi scapă un zâmbet larg; nici nu mai știu când am zâmbit ultima oară. I-am răspuns cu banalul „ne vedem la tine!” Pentru că simt o nevoie puternică să evadez din casă. Pereții țin între ei o poveste atât de tristă încât par mai închiși ca niciodată.

Mă zvârcolesc în pat ceva timp până să cedez și să mă duc la bucătărie să mănânc, dar se pare ca cineva mi-o luase înainte. Pe blat era un sandwich cu piept de pui de la masa de dimineață și lângă, un bilet pe care scria: „Îmi pare rău, cred că ar fi trebuit să nu mă grăbesc atât de tare.” Ceva în suflet parcă se așeza la locul lui, poate ar trebui să fiu și eu mai cooperantă. Întorc biletul și scriu pe spatele acestuia:„Cred că ar trebui să gătești mai des. Mâine mă duc la mătușa Emi să ne bem ceaiul împreună.” Un bilet simplu și sincer. Problema cu cina s-a rezolvat ușor, păcat că problemele dintre noi nu se vor rezolva așa ușor.

Nici aseară nu prea am dormit. Am stat toată noaptea trează, plimbându-mă prin cameră și din când în când mă opream și priveam insistent lebedele. Când voi fi în stare să le las să zboare? Când ceasul arăta ora șapte jumătate mi-am pus căștile în urechi, mi-am scos bicicleta din garaj și am îndrăznit să părăsesc acei metri pătrați pentru prima oară în aceste zile. Cred că nimic nu se compară cu mersul pe bicicletă dimineața, când nu este nimeni pe stradă și poți auzi cântecul păsărilor, vântul ți se lovește de față. Cu greu rezist tentației de a nu pedala mai departe de casa mătușii mele. Cobor de pe bicicletă și bat la ușă. Nu trec mai mult de două secunde până ce ușa se deschide si o surprind pe mătușa Emi în halat cu două cești de cafea în mână. Ne uitam una la alta și atunci ne-a scăpat amândurora un surâs, unul pe care îl țineam ascuns în spatele plămânilor, un surâs pe care amândouă am uitat că îl avem.

-Nici tu nu ai putut dormi? o întreb zâmbindu-i.

-Este atât de evident?

-Cănile de cafea te-au dat de gol. Parcă spuneai ca bem ceai.

-Nu mergea în combinație cu negresele.

Am ajutat-o să aducă tava și farfuriile pe verandă și i-am povestit despre ieșirea mea de ieri de la masă. Am sorbit lung din cană, apoi m-a întrebat

-Tu l-ai întrebat cum se simte? L-ai întrebat dacă vrea să-i fii alături?

-Eu? De ce nu face el primul pas? De ce să-l fac eu?

-Amelia nu ești singura care suferă. La urma urmei și-a pierdut soția și cea mai buna prietenă în același timp. Din câte am înțeles, tatăl tău a făcut primul pas spre tine pregătind cina, acum cred că este rândul tău. De multe ori suntem supărați pe ceilalți pentru că nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facem noi.

-Crezi că putem să ne rezolvăm problemele dintre noi?

-Nu va fi ușor și nu se va întâmpla de pe o zi pe cealaltă. Trebuie sa aveți răbdare. Oferiți-vă timp!

-Timp, timp…..Fiecare secundă doare.

-Nimeni nu a zis că va fi ușor.

Mai petrecem ceva timp discutând de-ale vieții.

La plecare îmi spune:

-În ziua în care te-ai născut, când am venit la spital mama ta mi-a spus ca există o zeița ce dansează în interiorul tău. Cincisprezece ani mai târziu simt și eu acea zeiță din tine. Las-o să danseze. N-o mai ține încuiată.

-Promit ca voi încerca!

Îmi zâmbește și mă sărută pe frunte. Cât de bine este să simți acea căldură cum îți inundă corpul. Când urc pe bicicletă nu mă trage sufletul să merg acasă, așa că fac o mică oprire la librăria orașului, un loc cu adevărat magic. Aici se adună aceeași oameni blânzi, acei oameni care se topesc la o simpla rază de soare, se regăsesc în fiecare bătaie de vânt, se contopesc cu fiecare picătură de ploaie. Toți au acele mâini ce sunt capabile să atingă stelele și să mângâie luna. Toți au acel luceafăr în ochi ce face toată camera să radieze de fericire, acel luceafăr ce simbolizează speranța ce nu i-a părăsit niciodată. Când îți vorbesc despre cartea pe care au citit-o seara trecuta ai impresia că inima li se umfla de iubire pentru povești și că îți cresc aripi, pentru a zbura spre povestea vieții lor. Toți au în spatele ochilor expresivi un suflet de un albastru senin exact ca cerul pentru că razele de speranță trimise de soare nu îi părăsesc niciodată. Au cerneală în sânge și fărâme de cuvinte prin păr, dar asta o poate vedea doar un cititor.

Mă bucur să fiu unul dintre ei, mă bucur să fiu cititor, mă bucur să fiu un asemenea om. Această recunoștință este hrana mea de astăzi. Mă mai plimb printre rafturi, apuc un volum de poezie, îl răsfoiesc puțin apoi analizez mișcările tuturor. Unii au venit să cumpere cărți, alții ca și mine au venit să-și umple sufletul. O fetiță îmi atrage atenția prin energia și voia ei bună. Nu se putea hotărî între două cărți, una albastră, cu un titlu mare galben „Secretul mării, aventurile delfinului” și una galbenă cu un pinguin zâmbăreț ce purta o eșarfă galbenă la gât. „Apolodor”… Îmi era așa familiară coperta încât nici nu trebuia să îi mai citesc titlul. Prima mea carte de poezie! Timp de trei săptămâni am

rugat-o pe mama sa mi-o citească seara și de fiecare dată o făcea. Am avut un impuls și m-am dus către o angajată și am rugat-o să i le ofere fetiței. Nu voiam mulțumiri, voiam doar să o văd zâmbind. Am ieșit din magazin și am privit din spatele geamurilor vitrinei. Fetița a alergat râzând spre mama ei, care spre surprinderea mea era colegă cu mătușa Emi. Habar nu aveam că are o fetiță așa de drăgălașă. Când se apropie de ieșire îmi întâlnește privirea:m-a descoperit. M-am așteptat să vină la mine și să-mi înapoieze banii, iar eu să trebuiască sa cedez insistențelor. Nu a fost așa. M-a privit direct în ochi și mi-a zâmbit, iar eu i-am zâmbit înapoi. Cred că asta a fost cea mai sinceră comunicare a mea cu cineva din ultimele zile. Acel mulțumesc a fost exact ceea ce-mi doream, ceea ce aveam nevoie. Atunci când și-a luat fetița în brațe m-am topit pur și simplu de emoție. A învăța să te bucuri de binecuvântările celorlalți este în sine o binecuvântare.

Ajung acasă și îmi las bicicleta în garaj. Tata pictează în atelierul lui, improvizat în aer liber. Îmi iau inima în dinți și îi spun:

-Vreau să-ți „scriu” tablourile, să le dau viață.

Tata se uită la mine și îmi zâmbește:

-Ești sigură? Ultima oară ai spui că nu mai vrei să auzi de tablouri.

Mă așez pe pământ și încep să mă joc cu niște fire de iarbă.

-Îmi pare rău, dar aș fi vrut să arăți puțin mai multă compasiune pentru mama sau pentru mine. Ultima parte am șoptit-o. Tata lasă capul în jos și tace.

Se ridică și îmi face semn să-l urmez. Nu am înțeles niciodată de ce nu transformă acea cameră într-un atelier.

-Aici sunt toate. Niște tablouri care își așteaptă povestea. Expozițiile nu sunt doar tablouri agățate de un perete, atunci când intri într-o galerie, intri în universul artistului.

-Cine îți scria tablourile până acum?

-Mama ta.

Atât de puține lucruri cunosc despre familia mea… ce rost are să ud plantele altora când eu

nu-mi ud plantele care mă hranesc? Tata continuă:

-Petrecea ore în șir aici. Își aducea o cafea și asculta muzică la radio în timp ce scria.

Îmi aduc aminte de asta, dar niciodată nu am întrebat-o ce face în acea cameră. Am presupus că pictează sau citește acolo.

-Când vrei să începi? mă întreabă acoperind înapoi tablourile.

-Aș putea începe acum?

-Ești conștientă ce te așteaptă? Atunci îți urez succes.

Apoi își așază mâna pe umărul meu și îmi zâmbește trist.

Cred că ar mai fi vrut să îmi spună ceva, dar nu a îndrăznit, iar eu nu am insistat. Când iese din cameră îmi așez tablourile în față și mă fac comodă pe podea. Petrec ceva timp analizându-le, vedetele puse în scenă sunt albul si negru. Probabil tabloul alb își dorește să fie negru, iar cel negru să fie alb. Mereu ne dorim să fim ceea ce nu suntem. Prin unele picturi mai apare pe ici-colo, discret câteva umbre roz. De ce roz? Știu că nu a fost întâmplător, nimic pe lumea asta nu este întâmplător. Ce semnificație poartă culoarea. Nu este culoarea mea preferată, nici a mamei, iar dacă ar fi fost a lui, mesajul transmis este foarte vag. Cred că el de fapt nici nu știe că gălbenul era culoarea ei preferată, deși mama o arăta, căci mai mult de jumătate din rochiile ei erau galbene. Trec și peste aspectul ăsta și mă afund în primul tablou. O siluetă feminină stă în fața unei oglinzi, care reflectă tot ce este în jurul ei mai puțin pe ea. Silueta stă cu mâna întinsă spre oglindă, făcând acest lucru să arate ca un gest de mângâiere. Toată această imagine este pe un câmp. În jurul siluetei fluturii sunt așezați în așa fel încât să arate ca un aparat de oxigen. Am mângâiat tabloul, apoi mi-am șters lacrimile. L-am denumit „viața deja trecută”.

Scrisul mă răscolește și mă vindecă în același timp. După vreo trei ore de scris alte câteva tablouri, tata bate la ușă. A intrat cu două cești cu ceai de mentă, al cărui miros a inundat toată camera. S-a așezat lângă mine și mi-a întins cana.

-Sper că îți place ceaiul de mentă, era singura cutie din dulap.

-Ai avut noroc, chiar îmi place.

-Și ce altceva îți mai place?

Am rămas plăcut surprinsă de întrebarea lui. Nu am crezut că îi va păsa vreodată ce îmi place și totuși uită-te la noi acum.

-Îmi plac pastele, lumânările parfumate, Crăciunul, scorțișoara, galbenul și cărțile.

-Venind vorba de cărți, tu ai trecut pe contul meu două cărți azi?

-Credeai că toate aceste servicii sunt gratis? Îi spun, apoi începem amândoi să râdem.

-Deși știu că ultima oară când ți-am spus-o te-ai supărat pe mine, acum îmi asum riscul:ești talentată și sensibilă, iar eu nu am reușit să apreciez asta.

-Nu este doar vina ta…

-Ba da, este. Eu ar fi trebuit să te fac să te simți confortabil alături de mine, dar am eșuat lamentabil. Îmi pare rău.

-Niciodată nu e prea târziu.

I-am luat mâna și am strâns-o. Chiar îi pare sincer rău, sincer și mie îmi pare rău pentru că am fost indiferentă față de el atâta timp. Nu ura este opusul iubirii, ci indiferența. Cred că va fi un drum lung, greu de parcurs până să ne regăsim dar totuși simt că merită. Până la urmă este tot ce mi-a rămas, este familia mea.

După ce tata s-a dus la culcare am ieșit în curte. M-am întins pe iarbă și am admirat stelele. Aerul era blând, iar vântul adia domol. Cât aș vrea să fii aici mamă! Să îți povestesc despre ziua asta, despre tot frumosul, despre speranța pe care mi-am recăpătat-o, despre convingerea că voi putea să o iau de la capăt și mâine.

Gândurile au prins un aer poetic transformându-se chiar într-o poezie, care se potrivește unui tablou la care m-am gandit toată ziua. O fetiță ce privește către cerul înstelat, este atinsă de frunze ce conturează stafia unei femei care o mângâie. M-am întors în cameră, mi-am luat pixul, am scos o foaie din sertar, iar apoi l-am scris. Când am terminat, primul instinct a fost să împăturesc foaia în formă de lebădă, dar m-am opus gândului. Datorită faptului că am început un nou capitol, l-am împăturit în formă de nufăr. Mi-am strâns toate lebedele de pe noptieră și le-am pus într-o cutie. În viață totul e efemer, dar tocmai în această efemeritate constă frumusețea.

Următoarele trei săptămâni au fost plăcute. Dimineața beam ceaiul cu mătușa Eli, apoi citeam undeva prin apropierea lacului, în următoarea parte a zilei scriam tablouri, iar serile le petreceam râzând sau uitându-mă la un film cu tata. Am început chiar să mă împac cu ideea, deși în unele seri mama era prezentă în visele și în gândurile mele, până a venit ziua de 13 Iulie, ziua ei, ziua mamei. Am mers la mormânt, un loc atât de ostil și urât și totuși am reușit șă îmi rețin lacrimile și emoția. Am scris pentru expoziție, mi-am reținut doar lacrimile, căci aici aveam nevoie de emoție.

-Mă simt ca și cum plutesc în derivă, fără vâsle, fără putere de a înota.

Tata m-a ținut în brațe și mi-a șoptit:

-Viața are căile ei. În clipa în care începi să controlezi lucrurile, strici totul. Lasă-i vieții libertate.

Am stat apoi ceva timp ascultând liniștea, până ce eu am rupt iarăși tăcerea.

-Ție nu ți-e dor de ea?

Știam că îi e, dar voiam să îl aud spunând-o.

-Ba sigur că îmi e, dar o fac să fie prezentă în arta mea.

-Eu o aduc pe mama mai aprope de mine scriindu-i. Literatura e legătura mea cu ea.

-Atunci pictura este literatura mea.

-Atunci, aș putea sa încerc și eu mâine această „literatură” a ta?

Îmi șterge lacrimile, îmi sărută fruntea părintește, iar apoi îmi zâmbește.

-Sigur, oricum mâine este ultima zi de pictat, și după urmează să adunăm toate textele și să le asamblăm pentru galerie.

-Atunci ne-am sincronizat.

Am adormit în brațele tatălui și m-am trezit în patul meu. I-am trimis mătușii un mesaj în care am anunțat-o că nu voi putea veni să bem ceaiul împreună. Când îmi ridic privirea spre fereastră, deja era montat al doilea stativ, iar pânza stătea acolo inertă, albă, parcă mă aștepta. O nouă zi cere noi provocări, spun cu voce tare. După micul dejun mă duc încântată în curte.

-Bună dimineața! mă întâmpină tata.

– Nici nu ai idee cât de fericită sunt pentru că o să pictez ultimul tablou din galerie.

-Vei avea cel mai proaspăt exponat.

Chicotim amândoi apoi ne așezăm în fața șevaletului.

Când am atins pânza cu pensula,parcă tot universul meu s-a strans în toată acea culoare neagră. Pictam ceea ce simțeam, exprimam ceva mult mai intim decât cuvintele. Cu fiecare mișcare se tot contura, devenea mai clar, mai real, mai personal. Atunci am înțeles de ce arta era literatura lui.

-Nu îmi place cum mi-a iesit dunga asta!

-Poftim, îmi spune întinzându-mi un șervețel, sterge cu asta.

Eram complet nedumerită.

-Dar va rămâne o urmă, îi răspund eu.

-Asta face tabloul frumos, urmele lăsate de greșelile noastre, asta întregește de fapt toata arta.

-Și cu urmele lăsate de persoane ce facem?

-Trăim cu ele, până ce devin parte din noi și ne întregesc făcându-ne mai puternici…Trebuie doar să nu le lăsăm să ne doboare.

-De-ar fi atât de ușor!

-Dacă ar fi ușor, nu ar mai fi atât de special, atât de vindecător.

Eram aproape de sfârșit, când l-am întrebat pe tata:

-Cum ai cunoscut-o pe mama?

S-a oprit din pictat, a zâmbit melancolic și a început să vorbească:

-Avea saptesprezece ani, iar eu douazeci. Tatăl ei m-a rugat să îi pictez un portret. Tabloul, ce ar fi trebuit să nu țină mai mult de trei zile a durat doua săptămâni. Pur și simplu nu mă mai puteam sătura de ea, felul în care vorbea, felul în care se mișca. Eram cel mai fericit atunci când o pictam și vorbeam cu ea. După finalizarea portretului am ținut legătura și am chemat-o cu o săptămână înainte de deschiderea expoziției de atunci. Mi-a spus ca totul e mut, fără pic de poveste, fără viață. Eu i-am oferit libertatea pentru a face ce vrea cu arta mea, iar astăzi tot succesul meu se datorează datorită ei. Dragostea ei m-a ținut și încă mă ține în viață.

-Și nu te doare să faci în fiecare zi ceva ce îți aduce aminte inevitabil de ea?

-De ce aș vrea să nu îmi aduc aminte de ea? De zâmbetul, de ochii ei, de mintea și de sufletul ei? Dragostea pe care i-o purtăm trebuie să fie mai mare decât dorul.

-Nu m-am gândit la asta. Totuși aș mai vrea să te întreb ceva, nu este atât de important, dar sunt curioasă. Cum se face că nu este prezentă în tablourile tale, culoarea galbenă, culoarea ei preferată?

***

-Amelia haide! Vom întârzia!

-Imediat!

Nu îmi vine să cred că a venit ziua galeriei. Aseară am adormit cu emoții, este prima dată când sunt implicată direct în ceva atât de mare. Sunt imbrăcată cu una din rochiile preferate ale mamei. O rochie galbenă, cu o croială delicată. Nu sunt obișnuită să port rochii, dar aceasta chiar îmi este dragă. Îmi iau cutia cu lebede și pe cea nouă cu nuferi. Cred că azi este cea mai potrivită zi să le dau drumul, să mă eliberez de toată durerea. Îmi așez cutiile în spate și după mă așez în față alături de tata. Când ajungem la galerie simt un nod în gât și pășesc hotărâtă. Nu eram pregătită pentru toți acei oameni să mă aplaude și să mă aclame. A urmat apoi un discurs ținut de tata și toată lumea ne privea. Eram felicitată de toți cei pe lângă care treceam.

Când am rămas singuri, tata m-a condus la ultimul tablou, unul în care două siluete priveau un soare.În dreptul uneia dintre ele, soarele era roz. Tata rupe în sfârșit tăcerea.

-La douazeci de ani mama ta m-a întrebat care este culoarea mea preferată, iar eu fiind un băiat daltonist i-am spus că nu am una preferată. Ea mi-a explicat cum arăta culoarea ei, iar eu de atunci am pictat-o exact așa cum îmi povestea ea că este. Uneori, nimeni nu poate vedea ceea ce vezi tu, chiar dacă se uită la același lucru.

-Este cel mai frumos galben pe care l-am văzut vreodată, am spus eu printre lacrimi.

-Asta a spus și mama ta!

Am plecat alături de tata spre lac.

Mi-am deschis cutiile și am lăsat lebedele și nuferii să pluteacă în necunoscut, sub lumina lunii. Tata m-a îmbrățișat, iar eu l-am întrebat:

-Ar trebui să mă simt vinovată pentru că le las să plece?

-Nimeni nu ar trebui să se simta vinovat, pentru că o ia de la capăt.”

Program cu publicul Sediul central: Secțiile de împrumut și salile de lectură: Luni-Vineri – 9-17 Secția de Internet: Luni-Vineri: 8-16 Ludoteca: Luni-Vineri: 10-17 Sâmbăta și Duminica: Închis Filiala „Cosânzeana”: Luni-Vineri: 8-16 Sâmbăta și Duminica: Închis

Sediul central: B-dul Oituz 13A - Onești
Filiala Cosânzeana: B-dul Republicii 43 - Onești
(Parterul Școlii Gimnaziale George Călinescu, Corp B)

Telefoane:
Secretariat 0234 312202
Director 0234 324099
Filiala Cosânzeana 0234 317327

Persoane de contact
Ionuț Tenie - Director
Doina Bruma - Șef serviciu Relatii cu publicul, catalogare documente