Image Alt

Costumul popular femeiesc

Costumul popular femeiesc

Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, cotidiene, sărbătoreşti şi ceremoniale, din copilărie până la bătrâneţe, costumul popular este un ansamblu material, cu funcţii utilitare, dar şi o creaţie culturală totodată, purtătoare de semne şi simboluri, un pregnant mijloc de comunicare în cadrul comunităţii rurale tradiţionale, un limbaj vizual expresiv cu multiple semnificaţii. Mai mult decât oricare fenomen de cultură, portul popular reflectă structuri sociale, mentalităţi, credinţe, tradiţii şi datini, diferite de la o etnie la alta.

Costumul popular intră în rezonanţă cu mediul geografic înconjurător, cu clima, cu ritmul anotimpurilor, cu vârsta, ocupaţiile, statutul social şi material al purtătorilor săi, dar şi cu ocaziile cotidiene şi sărbătoreşti în care este îmbrăcat, fiind o expresie a metamorfozării vârstelor şi mentalităţilor aferente, o emblemă de identificare, o manifestare a spaţiului local şi universal în acelaşi timp.

Dincolo de modalităţile de a-l ţese, a-l croi, a-l coase şi a-l împodobi, se află întotdeauna sentimente, trăiri, atitudini şi comportamente umane, costumul popular reflectând valori sociale, morale şi estetice.

Enciclopedistul britanic din epoca victoriană, Thomas Carlyle, în lucrarea sa, intitulată sugestiv „Filosofia vestimentaţiei”, sintetiza faptul că „în Haine este inclus (…) tot ceea ce oamenii au gândit, au visat. au făcut şi au fost; întregul Univers exterior şi tot ceea ce reprezintă ele nu sunt altceva decât Haine”.

Oricine vizitează satul romănesc în zi de sărbătoare sau ia parte la momentele solemne ale neamului nostru, culminând cu ziua Marii Uniri a tuturor românilor, 1 Decembrie, are prilejul să cunoască, la el acasă, costumul popular, în toată splendoarea, bogăţia şi diversitatea sa.

Utilizarea pe întregul spaţiu etnic românesc a aceloraşi materii prime (fibre vegetale: cânepă, in, bumbac: şi fibre animale: lână, borangic), a sistemelor vechi de croială, la baza cărora se află principiul tăieturii în foi drepte, precum şi a celor mai arhaice procedee decorative tradiţionale de brodat: cusutul urzit pe fir, cusutul urzit pe creţuri şi cusutul pe dos, ca şi folosirea unui fond principal, comun, de motive ornamentale, au asigurat unitatea morfologică şi decorativă a costumului popular românesc.

Motivele populare sunt departe de a fi doar frumoase. Ele sunt reprezentările, alese cu har, ale tuturor manifestărilor vieţii. Ele se numesc realiste sau simbolice, după gradul lor de încriptare. În gama celor realiste întâlnim stilizări ale lumii vegetale (plante, frunze, flori, fructe: cicoare, spic de grâu, ştiulete, măr, strugure), animale (coarnele berbecului, fruntea boului, cucul, vrabia, cocorii) ori cosmice (soare, stele, fulger / zigzag). Dimpreună deci cu elementele cereşti, vegetale, animale, omul se pune pe sine (prin reprezentări antropomorfe de tipul ochiului, horei, sfăditelor), dar şi întruchiparea efortului său creator (uneltele: cârligul, sapa, jugul, furca, grebla). Însă mai adaugă ceva fără de care umanitatea sa n-ar fi întreagă: trăirea spirituală, credinţele lui, modul în care înţelege viaţa. Şi în această cheie pot fi citite acele motive simbolice (arborele lumii, calea ocolită, pasărea sufletului, cruci, prescuri, pristornice) şi care poartă fiecare o pleiadă de semnificaţii, transmise prin generaţii, într-un parcurs istoric milenar. E de-ajuns să spunem că această cale ocolită/rătăcită nu-i altceva decât drumul „dalbului de pribeag” către lumea de dincolo, al omului care, dacă şi-a încheiat rolul pe pământ, şi-l continuă netulburat în moarte, imaginată, cuminte, doar ca o trecere.

Această asociere nu este deloc supărătoare, ci creează efecte plastice cu totul noi, aspect subliniat şi de filosoful Lucian Blaga în lucrarea „Trilogia culturii”: „Ornamentica artei populare se învred­niceşte, sub diferite unghiuri, şi nu mai puţin decât alte plăsmuiri ale geniului anonim, de toată atenţia celui care analizează determinan­tele stilistice ale unei culturi. Ornamentica, prin invenţia ei de forme libere, de sine stă­tătoare, ades mai presus de natură şi de orice context al ei, ornamentica prin născocirile ei liniare, prin ritmica şi prin colorile utilizate, trebuie privită ca expresie directă, ca spove­danie şi comunicare a unui duh. Ornamentica e depozitară unor taine colective: din avântul sau din frăgezimea unei linii, din preferinţa arătată dreptei sau arcului, din accentul pus pe masa compactă sau pe motivul rarefiat din sublinierea figuraţiei naturale sau a geometrismului abstract, se poate, cu ajutorul in­tuiţiei, a puterii analitice necesare şi a empatiei, reconstitui oarecum „grafologie” duhul unei populaţii.

Plăsmuind forme ornamentale, omul crede că se dedă unui simplu joc. În realitate acest joc înseamnă autotrădare, măr­turisire, rostire, manifestare involuntară a unei substanţe secrete… Pe baza ornamenticii pe care arta populară de pretutindeni ne-o aşterne ca un dar la picioare, se poate proceda la un fel de grafologie colectivă, în stare să ne reveleze aspecte dintre cele mai ascunse ale duhului unei populaţii. Ar fi şi în cazul acesta vorba despre o corespondenţă tainică de con­figuraţii: de o parte sufletul uman, de alta plăsmuirea ornamentală. Depinde numai de priceperea tălmăcitorului de visuri (şi ornamentica e un vis) descoperirea echivalenţei. Ornamentica noastră suportă multe epitete, dar ar refuza ofensa de a fi numită „încărcată” (…) și este de un aspect de singulară distincţie, de o discreţie de mari nuanţe, de o simplitate refugiată în subtilităţi… Sub unghiul dominanţei şi al dozajului, descoperim că, în ornamentica românească, suveranitatea geometrismului drept-liniar şi a figuraţiei stilizate e mai hotărâtă decât în altă parte, iar dozajul, între geometric şi motive organic-stilizate, nicăieri aşa de echilibrat. Arta populară românească excelează, aşadar, printr-o consecvenţă stilistică de mare accent. Dar ea mai excelează şi prin altceva: prin măsura şi prin ritmul manifest în distribuţia motivelor. Cât echilibru şi câtă măsură în întrebuinţarea elementelor „decorative” şi a „câmpurilor” ! Ce alternanţă de plin şi gol, de accent şi neaccent, de substanţă şi spaţiu…”.

Costumul popular femeiesc este cel mai decorativ și are o structură unitară, fiind format din acoperitoarele capului, cămaşă tradițională (ie), poale, catrinţă, brâu şi bârneaţă, pieptar sau bundiţă, opinci, traistă şi podoabe. Toate acestea pot varia în funcție de vârsta şi statutul social al femeii (femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse; acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit – privilegiu rezervat nevestelor şi nu purtau nici şorţ de protecţie, din acelaşi motiv), caracterul sezonier şi felul ocupaţiei, simbolistică şi preferinţe, zonă de circulaţie etc.

Acoperitoarele capului (pânzătura, ştergarul de cap, şervetul, năframa, marama, basma)

În satele din Moldova ca şi în cele din alte state europene părul fetelor şi al femeilor era considerat ca având mare putere. Însemnele identitare ale fetelor erau la vedere şi era necesar ca ele să corespundă întocmai unor realităţi culturale. Fetele poartă pe cap doar părul lor împletit ca să se deosebească de neveste. Conform prescripţiilor morale ale societăţii tradiţionale atât fetele, cât şi femeile îşi împleteau părul în cosiţe, cu singura deosebire că părul fetelor era pus în valoare prin diferite mijloace, iar cel al femeilor căsătorite era ascuns de ochii lumii. Pretutindeni fetele aveau voie să umble cu capul descoperit, iar femeile trebuiau să-l poarte numai acoperit, ca semn al statutului lor social. Din datele mai vechi se observă că la nivel local erau luate în calcul toate detaliile aranjării părului, pentru a demonstra cât mai clar statutul social al purtătoarei. Pe timp cald, când fetele umblau cu capul descoperit, era mai simplu să observi aceste deosebiri, însă pe timp răcoros, când fetele se îmbrobodeau, la demonstrarea statutului lor erau folosite toate amănuntele oferite de către acoperitoarele de cap.

În secolele trecute femeile au avut câteva rânduri de broboade, unele vizibile, iar altele ascunse. Cea mai dedesubt era un fel de primă legătoare a cosițelor, după felul cum era fixată, ea forma baza acoperitoarelor de cap. Era și cea mai importantă găteală a capului primită de tânără în timpul obiceiurilor de nuntă. După ce nănaşa îi scotea ghirlanda de mireasă de pe cap, semn al fetiei, îi despletea cosiţa şi o împletea în două, apoi le prindea pe fiecare deasupra urechilor, în două cocuri pe care punea în loc de cununa de flori o legătoare. Ambele cocuri erau prinse cu o pânză care le unea şi le ascundea de ochii lumii.

Așadar, în practica de învelire a capului, surprindem două etape: aceea de susţinere a pieptănăturii prin folosirea unor piese secundare, anexe, cu un rol funcţional, care au primit diverse forme şi denumiri zonale: legătoare, tulpan, fes, mechelet, ceapsă, căită etc., şi aceea de învelire propriu-zisă, peste acestea, cu o piesă textilă, cum ar fi ştergarul, marama, basmaua etc. Sunt elemente care apar în unele zone, cu rol intermediar între pieptănătură şi acoperitoare (căiţă, ceapsă), iar în alte zone aceleaşi piese au rol principal, de învelitori propriu-zise.

Pânzătura, ştergarul de cap, şervetul, năframa, marama și basmaua sunt piese de artă populară veritabilă țesute în cinci sau şapte iţe, prin combinarea în diverse moduri a firelor subţiri şi groase din in, sau din bumbac, în exemplare excelente din bumbac şi borangic, având capetele foarte ornamentate, inclusiv prin alesături complicate de mare expresie artistică sau prin broderii pe două feţe, susţinute de mărgele colorate. Gătelile capului au evoluat mai mult faţă de costumul de bază care a rămas mai statornic. Învelitori legate liber la folosire sunt ştergarul, marama (o variantă a ştergarului), basmaua şi tulpanul triunghiular (o variantă a basmalei).

Dar piesa pentru sărbători, cea mai reprezentativă în ţinuta femeii, este broboada de tip ştergar în formă de dreptunghi alungit, ţesută din pânză albă la războiul orizontal, având câteva denumiri locale întâlnite şi în alte zone etnografice ale spaţiului cultural românesc. În satele din nordul Moldovei a fost atestată cu numele ştergar de cap, pânzătură, mâneştergură, hobot, mai la sud cuvântul utilizat pentru a desemna acest obiect era maramă, pentru ca în satele din fostul judeţ Soroca, ca şi în cele din ţinutul Hotin era numită năframă. Dincolo de funcţia practic-utilitară şi de cea estetică, acoperitorile au mai avut şi o pronunţată funcţie socială, ele fiind semnul cel mai evident de stare civilă a femeii. În cadrul ceremonialului de nuntă, învelitorile dobândeau şi o funcţie ritualică, simbolică, de marcă, funcţie care a supravieţuit în unele zone etnografice ale ţării până aproape de zilele noastre.

Este vorba despre obiceiul tradițional numit „îmbrobodirea miresei” sau „dezbrăcarea miresei”, secvenţă ritualică în cadrul căreia naşa înlocuieşte găteala miresei cu cea de femeie măritată. În zilele de astăzi acest episod se desfășoară foarte sumar. Naşa nu mai despleteşte, nici nu împleteşte tânăra, ci se limitează la a o pieptăna uşor, după care îi leagă capul cu o broboadă şi îi dăruieşte un pieptene. Conform vechilor credinţe, femeile trebuiau să păstreze această pânză până la moarte şi să fie înmormântate cu ea. O altă utilizare rituală a basmalei a semnalat publicistul Damaschin Bojincă. În momentul în care o fată intra în joc, după anul de doliu, pentru a scăpa de răzbunarea mortului, trebuia să aştearnă pe pământ o năframă, ca jocul să nu pornească direct de pe pământul în care zăcea mortul.

Învelitorile erau completate printr-o serie de podoabe, accesorii din metal (argint, alamă, aramă), sticlă, piatră, os etc. destinate împodobirii şi fixării pe cap a acestora, care marcau efectul decorativ al gătelii capului, conferind un aspect sărbătoresc, o notă de strălucire şi fast întregului ansamblu vestimentar. În toate zonele, ştergarul şi marama se fixau pe cap cu spelci – ace cu gămălie colorată.

Cămașa (Ia)

Ia sau „cămașa cu altiță” face parte din portul popular românesc al femeii și leagă istoria de odinioară de istoria actuală și reușește, prin motivele și simbolurile brodate, să exprime apartenența la o comunitate, la o regiune, să exprime stări sufletești și evenimente importante sau uzuale din viața omului, termenul de ie folosindu-se exclusiv pentru cămașa purtată de femeie. În timp ce cămaşa are un înţeles generic (denumind o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei, potrivit lui Mihail Zamfira în volumul „Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnolingvistică comparată sud-est europeană”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978), termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti, potrivit etnografului Varvara Buzilă, dr. în filologie. Cămaşa, la fel ca şi cea bărbătească este piesa esenţială, acoperă cea mai mare parte a corpului, are cel mai bogat decor, este corelată tuturor celorlalte piese de bază şi celor superficiale.

Cămaşa este o constantă a portului, fiind veche de milenii şi concentrează mai mult ca orice altă piesă însemne identitare. Pe parcursul ultimelor două secole femeile din spaţiul nostru cultural au purtat la sărbători trei tipuri principale de cămaşă: cămaşa bătrânească (numită în sate cămeşoi sau cămaşa dreaptă, cămaşă de-a întregul; sau cămaşa de tip tunică, poncho – numită de către specialişti), cămaşa încreţită la gât sau cămaşa cu altiţă, cămaşa cu umărar, în versiunea fără poale – ie; cămaşa cu petic sau cămaşa cu platcă, intrată mult mai târziu în uz față primele două care sunt arhaice, influenţă a costumului orăşenesc (platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor). Aceste tipuri au coexistat şi au fost folosite în funcţie de predilecţia comunităţii sau a grupurilor de vârstă pentru ele. În unele sate cămaşa cu altiţă era purtată mai frecvent la sărbători, în alte sate această haină era preferată de către fetele şi femeile tinere,iar cea de tip tunică – era purtată de către femeile în vârstă. De cele mai multe ori tipurile de cămaşă erau rostuite după calităţile artistice.

Exemplarele cele mai decorate, fiind rezervate sărbătorilor, erau mari, aveau mânecile şi poalele lungi încât adăugau volum corpului purtătoarei. După ce se învecheau de atâta purtat, cele de sărbătoare deveneau haine cotidiene. În acest caz ele completau numărul cămăşilor de toate zilele, care erau mai simple. Uneori, când lucrau pe lângă casă femeile îşi permiteau să umble doar în cămaşă, încinse cu o cingătoare. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic, fiind împodobite cu broderii în motive populare românești mai ales la mâneci, pe piept și la gât. Faţa şi spatele cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanul se confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării.

Cămaşa bătrânească, cămeşoiul, cămaşa dreaptă este străveche, are croiul foarte simplu, redus la trei pânze unite prin coasere, dintre care cea mai mare îmbracă trunchiul (faţă şi spate, de la umeri până la glezne), alte două – egale, prinse de la umăr, formează mânecile, iar pentru a facilita mişcările, are doi clini drepţi sau evazaţi subţiori. Această cămaşă are benzi ornamentale brodate la deschizătura gâtului, la umeri, la marginea mânecilor şi pe la poale.

Cămaşa încreţită la gât sau cămaşa cu altiţă, cămaşa cu umărar, numită şi carpatică sau valahă este arhaică. Actualmente croiul ei este destul de simplu, constând din patru pânze mari egale unite două câte două în partea de sus conform unei logici simple de cuprindere a trunchiului şi a mâinilor. Lăţimea acestor pânze unite şi încreţite formează gura cămăşii. Între cele două pânze ce vor forma partea din faţă şi cea din spate a cămăşii se prind alte două pânze, dar numai pe segmentul de sus, atât cât ţine distanţa de la gât până la nivelul subraţului, pentru mâneci, după care pânzele perechi ale mânecii ca şi cele ale trunchiului vor fi unite cu acul, cuprinzând între ele subsuoară o pavă şi câte un clin sau mai mulţi, pentru a înlesni funcţionalitatea hainei.

Altiţa, bucata de pânză care se interpunea între cele două pânze – de dinainte şi de dinapoi – pentru a lărgi haina ca să încapă liber umărul, va rămâne de bază în evoluţia acestei cămăşi, numită şi cu altiţă,configurând etapele ei evolutive. Într-o primă etapă a constituirii acestui croi altiţa era sub forma unui detaliu mic, separat, cuprinzător de motive simbolice ţesute sau brodate. Sunt cunoscute variante de cămăşi în care altiţa avea forma unui dreptunghi sau, mai rar, a unui triunghi. La necesitate, în special când cămaşa trebuia spălată, altiţa putea fi separată. Treptat au început a uni altiţa cu partea superioară a mânecii care era mai largă pentru a asigura libertate mişcărilor mâinii. Mult mai târziu, odată cu desemantizarea motivelor ornamentale şi a compoziţiilor decorative ale hainelor, femeile au început a croi mâneca dintr-o singură bucată de pânză, fapt ce a condus la regruparea celor trei registre ale mânecii în ansamblul decorului.

Lăţimea altiţei a fost mărită până a atins-o pe cea a încreţului şi a lăţimii spaţiului ocupat de râuri. În motivele ornamentale de pe altiţă era codificată şi vizualizată informaţia despre statutul social al femeii. Compoziţia era un fel de paşaport al ei. Vom observa că pe cămăşile vechi altiţa are motive specifice, ce nu se mai repetă şi în alte locuri ale cămăşii. Mult mai târziu, în perioada interbelică, după ce motivele de pe altiţă și-au pierdut semnificaţia a început a fi brodat acelaşi motiv pe altiţă, pe râurile de la mâneci, pe cele de dinainte, pe cele de pe spatele sau şi pe poalele hainei.

Multiplele funcţii pe care le-a avut cămaşa – marcă de identitate etnică şi zonală, semn care indica vârsta, ocaziile, starea civilă, socială şi materială a purtătoarei, dar şi funcţie simbolică, rituală, în ceremonialul nunţii – reliefează importanţa deosebită a acestei piese în complexul ansamblului vestimentar femeiesc. Motivele ornamentale erau plasate pe mâneci, în cele trei registre tradiţionale (altiță, încreț, râuri), pe piepţi (de-o parte şi de cealaltă a gurii cămăşii), pe spate şi pe poale.

Femeile măritate şi bătrânele românce din trecut purtau cămăşi cu însemne cusute în culori mai închise, în vreme ce fetele tinere purtau ii cusute în culori deschise şi aprinse, iar ia de doliu, purtată după moartea cuiva, era cusută cu ornamente negre. Purtată în festivităţi, ceremonii sau îmbrăcată zi de zi, bluza românească tradiţională sau ia a fost considerată un articol de îmbrăcăminte sacru, care a însoţit femeia de-a lungul vieţii ei. Ţesutul şi cusutul iei se moşteneau din mamă în fiică. Se spune că odată cu meşteşugul coaserii iei erau transmise, din generaţie în generaţie, şi rugăciunile pe care femeile le rosteau la toarcerea lânii sau cusutul iei.

Catrinţa, fota, şorţul – piesele de la talie în jos

De ie se prindeau poalele cămăşii făcute din pânză mai puţin fină. Toate părţile cămăşii erau patrulatere fără răscroieli, această modalitate de confecţionare fiind una foarte raţională şi economicoasă întrucât nu se pierdea nici o bucată de material. În Moldova haina ce acoperă partea de la mijloc în jos a corpului femeii se numeşte catrinţă sau fotă. Această piesă de îmbrăcăminte este o bucată de material de formă dreptunghiulară care se înfăşoară în jurul corpului, de la talie în jos. Spre deosebire de alte zone folclorice româneşti aici au fost atestate două piese diferite ca tip, dar cu acelaşi nume – catrinţa şi fota. Catrinţele sunt cele mai răspândite. Ele respectă tradiţia moldovenească de pe ambele maluri ale Prutului şi sunt similare fotei din alte zone etnografice româneşti. Privite la nivel naţional aceste piese au un caracter cumulativ.

Catrinţa – acoperitoare parţială – cunoaşte mai multe forme morfologice: catrinţa compusă dintr-o singură foaie, catrinţa formată din două foi cusute pe orizontală şi catrinţa alcătuită din două foi ţesute din lână şi prinse cu un brâuleţ (când este îmbrăcată, o foaie a ei se situează dinainte, iar alta – la spate), frecvenţa cea mai mare dovedind-o catrinţa compusă dintr-o singură foaie asimilată cu șorțul.

Materialele etnografice au scos la iveală răspândirea în Moldova a circa zece grupe de catrinţe, care se deosebesc prin decor şi tehnica de realizare. Cea mai răspândită este catrinţa „vrâstată”, cu dungi verticale colorate, dar mai există şi cea cu „desene alese”, „iţată” sau „brodată”. Acest obiect de îmbrăcăminte se prinde de talie cu o chingă lungă de trei-patru metri. Fota este şi ea un soi de catrinţă ţesută cu dungi orizontale colorate, doar că are două părţi, în faţă şi în spate.

Un singur şorţ de lână „ales ridicat” cu fire colorate pe fundal negru poartă femeile din sudul Moldovei.

Tot „şorţ” sau „pestelcă”, dar cusut din ţesătură de fabrică poartă femeile căsătorite din toată Moldova pentru a-şi proteja hainele, când lucrează în gospodărie. „Şorţul” de protecţie astăzi a devenit un cadou simbolic – 20-30 bucăţi la număr, care este dăruit fiecărei femei, care ajută la gătitul, servitul bucatelor în cadrul nunţilor de la ţară.

Cingătorile

Cingătorile după materia primă pot fi grupate în cingători de lână şi de piele. După gen ele sunt pentru femei şi bărbaţi. După tehnologia confecţionării ele sunt simple şi decorative. Cingătorile de lână pentru femei erau înguste (5 cm – 10 cm) „chingă”, „bată”, „frânghie” lungă de 3 – 4 m, iar pentru bărbaţi erau late de (12 – 16 cm) „brâu”, „bată” şi lungi de 3- 3,5 m. Din punct de vedere tehnologic atât cele femeieşti cât şi cele bărbăteşti în mare parte se confecţionau la fel, deosebindu-se după lăţimea lor şi motivele ornamentale. Astfel au fost înregistrate şi sistematizate un şir de tehnici de confecţionare a cingătorilor pentru femei: simple în 2 iţe, „iţate” în 4-5 iţe, în „ozoare ridicate”, „alese”, „brodate”, „împletite”.

Brâul în zona Moldovei este ţesut. Brâul este folosit la fixarea cămăşilor şi bârneţelor, pentru susţinerea catrinţelor. Brâul este o ţesătură lungă de circa 2 metri, cu o lăţime de 8 – 12 centimetri, care se înfăşoară de 2 – 3 ori pe după mijloc. Bârneţele sunt mai lungi (de 3 metri) şi mai înguste (de 3 – 5 centimetri) şi au un pronunţat rol decorativ.

Batistele.

Pe lângă cingători, o altă piesă auxiliară în costumul femeiesc şi bărbătesc al moldovenilor, îndeosebi al tinerilor a fost „batista de brâu”, care era un element decorativ şi totodată un detaliu, prin care, se putea comunica o anumită informaţie. Batista de brâu a cavalerilor numită şi „năfrămiţă” mai servea la jocul „Peliniţa”, când era aşternută pentru fata aleasă din joc. Unii băieţi mai înstăriţi purtau la gât, sub cămaşă, o batistă subţire – „testemel”.

Batista fetelor, frumos brodată şi croşetată, luată de la brâul fetei, semnaliza mesajul de simpatie faţă de ea şi intenţia de a o conduce acasă şi a comunica cu ea. Batista dăruită de domnişoară unui băiat care pleca în armată sau la școală, la învăţătură, el o socotea drept amuletă (talisman), purtată ca simbol al credinţei şi fidelităţii, îndeplinirii promisiunilor rostite la despărţire la plecarea în armată, sau la studii. Astăzi aceste forme simbolice de comunicare a sentimentelor de dragoste între tineri prin intermediul batistei de brâu a dispărut.

De asemenea din costumele de nuntă şi accesoriile vornicelului şi druştei (domnișoarei) de onoare au dispărut „batistele de nuntă”, care erau răspândite prin anii 30-60 ai secolului al XX-lea în Moldova. Aceste batiste de nuntă se brodau prin punctul de cruciuliţă, neted pe fire numărate sau liber desenate. Motivele des întâlnite exprimau simbolic coroana de cununie, buchetul de flori, monograma miresei şi a mirelui, vârtelniţa şi 4 semne, simbol al belşugului în 4 anotimpuri, figuri în joc, pomul vieţii etc.

Pieptare, bondiţe, zăbun, scurtă…

Costumul de bază era completat pe timp rece cu alte piese, mai călduroase. Cu cât era mai frig afară cu atât mai multe erau aceste haine. Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor sunt: pieptare, bondiţe, zăbun, scurtă etc. Hainele cele mai de deasupra nu se deosebeau foarte mult de cele bărbăteşti. Aveau acelaşi croi şi toată diferenţa o concentrau în ornamentări. Astfel câteva haine precum sumanul, cojocul şi cojocelul sunt comune pentru femei şi bărbaţi.

Femeile obişnuiau să poarte variantele evazate (cu ajutorul mai multor clini) ale sumanelor (scumanelor) sau pânza acestora era de culoare albă, sură, neagră, spre deosebire de cele bărbăteşti care erau mai des de nuanţele culorii cafenii. Aveau şi cojoace şi, sau cojocele, punând accent pe variantele mai scurte ale acestor straie, pentru că femeile, spre deosebire de bărbaţi, nu călătoreau şi nu erau nevoite să stea multă vreme prin frig.

Femeile îmbrăcau mai des ca ei zăbune (haine lungi având lână în căptuşeală, acoperite cu postav) sau caţaveici (haine scurte cusute după acelaşi principiu). O haină nelipsită în garderoba fiecărei femei era pieptarul (cheptarul), stănuţul (stanii) sau bundiţa (bondiţa) cusute din pielicele de oi, cu blana înăuntru, ajustate pe corp şi cu ornamentări specifice. Pe timp rece femeile îmbrăcau „jaletcă” fără mâneci cusută din ţesătură plină de lână şi căptuşită cu lână scărmănată. O altă variantă era „bondiţa” sau „pieptarul” cusut din blană de miel, înfrumuseţată deasupra cu motive geometrice aplicate sau brodate cu fire de lână.

Bondiţele din blană sunt răspândite îndeosebi la sudul Moldovei, unde se cresc oi pentru blană şi carne. În unele sate este dezvoltat „cojocăritul” ca meşteşug. Se cos cojoace, bondițe, care se înfrumusețează cu piele de altă culoare contrastantă. Cu ajutorul gătelii capului constând din câteva piese ele îşi construiau o imagine distinctă de a bărbaților, feminină.

Ilicul sau bundița (bondița) înflorată este făcută din material textil (cu fir de lână) sau din două piei de miel, încheiată cu „bunghi” într-o parte sau pe umăr. Motivele ornamentale cusute pe cojoacele de sărbătoare sunt foarte variate. Cele mai vechi sunt motivele abstracte: linia dreaptă, linia subţire (şănătău) şi cea groasă (găitan) erau folosite la conturarea registrelor ornamentale, semicercul, numit potcoavă, rombul, etc.

Legate de cultul Soarelui sunt motivele solare foarte răspândite pe pieptarele vechi din această zonă. Cel mai mult au fost cusute pe pieptare motive ca: ruja (floarea, înscrisă în cerc cu şapte sau zece petale; ea este însoţită de crenguţe cu frunze, ilustrând străvechiul motiv al pomului vieţii), bobocul (cu forme diferite de la cel închis până la floare), panseaua, frunza (motiv prezent pe toate piesele cojocăreşti de sărbătoare, înconjurând florile sau fiind individualizate la colţurile de pe piepţi), strugurelul.

Prin armonia şi bogăţia ornamentală şi cromatică, dar şi prin măiestria execuţiei, bundiţele înflorate reprezintă cele mai preţioase piese de podoabă ale costumului popular.

Opincile

O categorie comună portului femeiesc şi bărbătesc o formează şi piesele care protejează picioarele – încălţămintea, cu caractere zonale specifice, în strânsă dependenţă de condiţiile geografice şi climatice, de tipul economic de aşezări şi de ocupaţiile locuitorilor. Piesele de lână, cânepă sau bumbac, ţesute ori împletite – obielele, cioarecii şi ciorapii – îmbrăcau piciorul, asociindu-se cu opincile.

Obielele, de forma unui dreptunghi ce înfăşura piciorul, se confecţionau din pănură dată la piuă. Prin aşezarea firelor colorate în urzeală sau în băteală ori prin întretăierea acestora, se obţinea ornamentul vrâstat sau cu pătrate al obielelor. Cromatica diversă, ca şi modul în care se desfăşurau pe picior, de la genunchi în jos, desemnau vârsta purtătorului şi zona sa de provenienţă.

Cioarecii din pănură, croiţi cilindric, în formă de ciorap, lungi până aproape sau peste genunchi şi fixaţi cu ,,legători” împletite, se utilizau mai mult de către femei, în anotimpul rece. Pentru că nu îmbrăcau şi laba piciorului, ciorecii se asociau cu obiele ori ciorapi de lână.

Tolobonii, specifici portului de iarnă din zonele montane, realizaţi dintr-o ţesătură groasă de lână, dată la piuă, spre deosebire de cioareci, acopereau piciorul în întregime, ca o cizmă înaltă din pâslă.

Opinca, încălţămintea tradiţională, originară, a costumului ţărănesc, purtată în toate anotimpurile, este adaptată perfect reliefului zonei, atât de munte, cât şi de şes.

Încălţămintea femeilor depindea de ocupaţie, de anumite împrejurări, de anotimp, de vârstă, de starea social-economică ş.a. Femeile sărace în secolele precedente purtau opinci şi ciorapi de lână. La sărbători ele purtau pantofi, sandale sau ghete special cusute de meşteri.

Podoabele

Podoabele sunt obiecte, de obicei, mici, dar preţioase, ce pun în valoare purtătorul lor, completează ansamblul vestimentar, dezvoltând mai multe funcţii, între care funcţia de vizualizare a statutului social şi decorativă sunt principalele. Podoabele sunt etalate în văzul lumii şi, deşi au un rol complementar faţă de vestimentaţie, ele sunt piese obligatorii ale costumului tradiţional, îl întregesc, la fel cum întregesc imaginea purtătorului lor. Podoabele au fost create din necesitatea de-a proteja omul. Ele sunt purtate în locurile vulnerabile, care necesită protecţie suplimentară: cerceii – la urechi, mărgelele şi salbele – la gât, brăţările – la mână şi inelul la deget, dacă ne referim doar la cele principale. Dintre pietrele scumpe cele mai răspândite erau coralul şi sideful. Sporeau puterea podoabelor şi forma acestora, întotdeauna simbolică, făcând trimitere la semnificaţii benefice.

Traista şi desagii

În grupa accesoriilor la costumul popular al moldovenilor se înscrie „traista” şi „desagii”, care se asortau după culoarea costumului. Totodată aceste piese serveau şi ca mijloace de transportare a diferitor produse de la piaţă, la câmp etc. Mai de sărbătoare, de ieşit în sat, se socoteau traistele, iar desagii aveau funcţii pur utilitare.

Trăistuţa, nelipsită din portul vechi, tradiţional, prezentă şi în portul actual de sărbătoare, şi-a menţinut de-a lungul timpului atât funcţia utilitară, cât şi pe cea estetică, conferind întregului ansamblu o notă extrem de pitorească. Confecţionate din ţesătură de pânză ornamentată cu cusături, dar cel mai adesea din ţesătură de lână, în patru iţe, decorată cu vrâste sau cu pătrate, trăistuţele cunosc o mare varietate zonală. Baierele acestor piese bogat decorate cu motive geometrice alese cu mâna în război şi cu canafi (ciucuri) în culorile baierelor, care împodobesc colţurile de jos ale trăistuţelor, le accentuează rolul decorativ. Aceste piese nu lipseau niciodată din zestrea fetelor, care se îngrijeau să coasă din timp năframe şi să ţeasă câte 10-15 coţi pentru traistele ce urmau a fi folosite în noua gospodărie. Traista era şi ea împodobită cu motive ornamentale variate şi se deosebea de desagi, alcătuiţi din lână cu râuri orizontale colorate. Pentru ducerea greutăţilor pe umăr serveau „desagii” din ţesătură de lână cu vrâste orizontale colorate.

În secolul XX, costumul tradiţional femeiesc cedează locul hainelor orăşeneşti, el fiind întâlnit astăzi numai în zonele relativ izolate.

 

Program cu publicul Sediul central: Secțiile de împrumut și salile de lectură: Luni-Vineri – 9-17 Secția de Internet: Luni-Vineri: 8-16 Ludoteca: Luni-Vineri: 10-17 Sâmbăta și Duminica: ÎnchisFiliala „Cosânzeana”: Luni-Vineri: 8-16 Sâmbăta și Duminica: Închis

Sediul central: B-dul Oituz 13A - Onești
Filiala Cosânzeana: B-dul Republicii 43 - Onești
(Parterul Școlii Gimnaziale George Călinescu, Corp B)

Telefoane:
Secretariat 0234 312202
Director 0234 324099
Filiala Cosânzeana 0234 317327

Persoane de contact
Ionuț Tenie - Director
Doina Bruma - Șef serviciu Relatii cu publicul, catalogare documente